Copilul și creionul

Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:
- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zâmbi îi spuse nepotului:
- E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu vazuse nimic special la acesta.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!
- Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşeşti să le menţii, vei fi totdeauna un om care trăieşte în bună pace cu lumea.

Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe aceasta mâna o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.

A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat e faptul că ne menţinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.

Si, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă întotdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că ceea ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.

de Paulo Coelho

Trecuți prin povestea mea de viață

Există o teorie care susține că în viaţă suntem influenţaţi de trei tipuri de strămoşi: de sânge/familie, spirituali şi ai locului în care suntem într-un anumit moment dat (http://www.firdepir.ro/2011/10/vindecarea-trecutului-stramosii/).

Și-mi zboară gândul, inevitabil, la o persoană extraordinară din suita strămoșilor de sânge – bunicul.

Bunicul a luptat în al II-lea Război Mondial pentru că voia o țară liberă. Era sărac și faptul că Statul l-a împroprietărit mai târziu cu câteva hectare a însemnat foarte mult pentru el. A iubit și respectat pământul: era o rușine să-l lase necultivat iar de vândut nici nu se punea problema. Avea un ritual săptămânal – duminica, seara, când se lăsa răcoarea își lua bastonul și mergea… la pământ.

Bunicul nu avea Net sau Cablu dar observa natura – ceasul lui era Soarele și își nota, în fiecare an, într-un carnețel: prima promoroacă, prima ninsoare, ziua în care semăna diverse legume, ziua în care încolțea grâul pe ogor.

Bunicul știa să spună povești: despre vornicei și cai împodobiți mergând la pețit viitoarele mirese, despre luptele de pe front și drumul lung spre casă, despre troienile înalte pănă la uluc, despre cum s-a îndrăgostit de bunica. Și tot el mi-a citit, seri în șir, povestea preferată: Bălăioara.

Bunicul știa să se joace și făcea un lucru magic: reușea să prindă fluturi.

Bunicul meu era un înțelept deși nu citise biblioteci întregi și avea doar 7 clase. Credea că ceea ce contează, înainte de toate, este să fii OM. Nu se certa niciodată ci doar se supăra cu Badea Gheorghe, uneori, cînd discutau despre politică.

A luptat în război, a trecut printr-o criză economică și câteva colectivizări, a ridicat o casă, a crescut 8 copiii dar nu a vorbit niciodată despre stres sau depresie. Nu avea liceu, facultate, master sau doctorat dar se adresa cu dumneata oricui. Nu a iubit banul, opulența ci simplitatea și decența.

Bunicul meu avea un suflet mare, în care încăpea tot Universul.
Iar povestea mea de viață este mai frumoasă pentru că am avut norocul de a-l întâlni.

***

Am scris aceste rânduri despre bunicul – nu pentru că e al meu ci pentru că reprezintă, cred, o generație de țărani care a trăit și murit cu demnitate, o generație de strămoși de-ai noștri, ai tuturor, peste care se așterne praful și uitarea…