Copilul și creionul

Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:
- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zâmbi îi spuse nepotului:
- E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu vazuse nimic special la acesta.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!
- Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşeşti să le menţii, vei fi totdeauna un om care trăieşte în bună pace cu lumea.

Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe aceasta mâna o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.

A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat e faptul că ne menţinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.

Si, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă întotdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că ceea ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.

de Paulo Coelho

Autoagresiune – sitografie

Sunt enumerate mai jos câteva dintre site-urile în limba engleză care cuprind informații despre autoagresiune:

http://www.selfharmk.org

http://selfharm.com

http://www.selfinjury.org

http://www.helpguide.org/mental/self_injury.htm

http://www.nshn.co.uk/index.html

http://www.palace.net/~llama/selfinjury/

http://www.powershow.com/view/a171MThiZ/Making_sense_of_self_harm_flash_ppt_presentation

http://wso.williams.edu/~atimofey/self_mutilation/index.html

Ghidul NICE ”Self-harm longer term management”, versiunea noiembrie 2011, http://www.nice.org.uk/nicemedia/live/13619/57179/57179.pdf

http://www.mentalhealth.org.uk

http://www.athealth.com/consumer/disorders/selfmutilation.html

http://www.healthyplace.com/abuse/self-injury/what-is-self-injury-self-harm-self-abuse/menu-id-854

http://self-injury.net

http://www.crpsib.com/whatissi.asp

Fiecare zi

Fiecare zi este o provocare
în care tu trebuie să înveţi să depăşeşti
munţi înalţi şi muşuroaie de cârtiţă.

Fiecare zi este o binecuvântare
atunci când o priveşti pozitiv.
Pentru că ai şansa de a încerca ceva nou.

Fiecare zi este o necunoscută,
a frumuseţilor pe care le-am ratat cu o zi înainte.
Fiecare zi este o certitudine
a amintirilor şi experienţelor frumoase pe care le-am acumulat.

Fiecare zi este o zi minunată,
în care putem întâlni oameni buni şi putem face lucruri bune.
Si în care putem fi bucuroşi
că noi rămânem oameni buni,
chiar şi atunci când întâlnim oameni care nu sunt.

Fiecare zi este o oportunitate
ca tu să te strădui şi să înveţi.
Căci, în final, asta este viaţa.
Fiecare zi este o binecuvântare câştigată.

Fă ca fiecare zi să conteze.

Nu cunosc autorul, material preluat de la http://www.diseara.ro/ro/conversatii/cultura-si-religie-12/versuri-dragi-491?p=3&

Cetatea

Era odată un bătrân care şedea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo!
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:
- Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:

- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?

– Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei.

Măgarul bătrân

Într-o bună zi măgarul unui ţăran cazu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut.

Până la urmă ţăranul hotărî că măgarul era oricum bătrân iar că fântâna, fiind secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. Astfel a ajuns la concluzia că nu mai merita osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei.

Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începu să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei.

Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeţi bune de pământ măgarul se potoli şi tăcu.

Ţăranul privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu.

Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând toata lumea fu martoră, cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sări peste ghizduri şi ieşi.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înţeles că în toate împrejurările mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit. Şi atunci am putut să mă liniştesc.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte… Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniştea şi suferinţa mea emoţională nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte… Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viaţă diferită şi am început să înţeleg că tot ceea ce mi se întâmplă contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeste… Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greşeală să forţez o situaţie sau o persoană, cu singurul scop de a obţine ceea ce doresc, ştiind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiţi şi că nu este momentul.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte… Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic – persoane, situaţii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, raţiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte… Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber şi am renunţat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place şi în ritmul meu.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte… Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înşelat.
Astăzi, am descoperit… Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viaţă. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Şi aceasta se numeşte… Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că raţiunea mă poate înşela şi dezamăgi dar dacă o pun în slujba inimii mele ea devine un aliat foarte preţios.
Și toate acestea înseamnă… Să ştii să trăieşti cu adevărat.

Poem de Charlie Chaplin
Sursă foto: Wikipedia

Broscuța învingătoare

A fost odată un mic regat de broscuţe…și auzi ce le trecură într-o zi acestora prin cap.

Cum ar fi să organizeze o întrecere? Dar nu una obişnuită. Una a cărei obiectiv să fie aproape imposibil de atins. N-au stat mult pe gânduri. Ideea a răsărit rapid: să escaladeze cel mai înalt turn.

Ca la orice concurs, o mulţime de broscuţe au venit să îşi încerce norocul şi o mulţime şi mai mare s-a strâns să privească.

Startul s-a dat. Concurenţii au luat-o la picior către turnul cel înalt. Privitorii erau convinşi că nicio broscuţă nu are nici cea mai mică şansă. În timp ce aceştia îşi dădeau de zor cu părerea, broscuţele renunţau una câte una. Doar câteva mai escaladau turnul.

Nicio şansă, e o nebunie, e imposibil, vă irosiţi timpul, nu veţi fi în stare… spuneau într-una privitorii în timp ce în concurs a mai rămas doar o singură broscuţă. Aceasta îşi continua drumul către vârf. Şi… iată-o ajunsă, a reuşit!

O mulţime de aplauze a întrerupt liniştea ce se aşternuse în ultimele secunde ale concursului. Care a fost secretul broscuţei, cum de a reuşit, cum de a fost posibil? Se întreba într-una toată lumea. Probabil te întrebi şi tu…

Ei bine, broscuţa avea ceva, care paradoxal a ajutat-o să meargă până în vârf.
Ea era surdă şi prin urmare nu a avut cum să audă toate remarcile făcute de cei neîncrezători.

Nu încerca să schimbi lumea ci pe tine însuți

În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă.

Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său. Când s-a întors la palat a început să se plângă cât de tare îl dureau picioarele întrucât a fost prima datã când a străbătut o cale atât de lungã iar drumul a fost stâncos şi dificil.

Prin urmare s-a decis să ia măsuri. A poruncit oamenilor săi să acopere fiecare drum din întreg regatul cu piele. În mod cert ar fi fost nevoie de mii de piei de vite şi ar fi costat o uriaşă sumă de bani.

Unul dintre slujitorii săi înţelepţi a cutezat însă să-i spună regelui:
“Măria ta, de ce să cheltuiţi fără folos atâţia bani ? Mai bine porunciţi să vă taie o bucată mai mică de piele cu care să vă acoperiţi picioarele”.

Regele a fost mai întâi surprins, dar într-un final a acceptat să-şi facă lui “încălţări” cu care să poată străbate toate drumurile dificile ale regatului.

Heinrich Boll

De data aceasta nu o să recomand doar o carte ci un autor: Heinrich Boll. Cu siguranță i-aș fi dedicat un post cândva dar… am abservat că nu figurează în topul 100 al celor de la ”The Guardian”. Așa că de ce Heinrich Boll?

Pentru că reușește să fie actual și un rafinat cunoscător al naturii umane.

Pentru perspectiva ironică asupra societății, educației, familiei și a supremației falselor valori în ”Opiniile unui clovn”.

Pentru felul în care reușește să zugrăvească drama unei ființe, pe fondul goanei după senzațional, a minciunilor și a lipsei de scrupule din presa de scandal în ”Onoarea pierdută a Katharinei Blum”.

Pentru candoarea poveștii de dragoste din ”Fotografie de grup cu doamnă” în care folosește ingenios metoda anchetei, ilustrând o veche paradigmă din psihologia socială: omul are tot atâtea ”fețe” câte persoane întâlnește.

Pentru magistrala cronică de familie din ”Partida de biliard de la nouă jumătate”, concentrată în câteva ore prin metoda flash-back-ului.

Pentru originala incursiune în suferința familiilor dezorganizate în urma războiului din ”Casa văduvelor”.

Pentru că e nonconformist și oarecum ciudat ca scriitor, a primit un premiu Nobel și chiar dacă nu e în top 100 al celor de la ”The Guardian” vă invit să lecturați măcar una dintre lucrările citate mai sus și de ce nu, să vă împărtășiți opiniile.

Am vrut din totdeauna să scriu, am încercat de timpuriu dar am găsit vorbele mai târziu” ( Heinrich Boll, interviu)

Mi-e frică într-adevar, crede-mă nu mint, lasă-mi corăbioara să plutească, nu fi băiatul răutacios care o distruge, lumea e rea, există atât de puține inimi curate.” ( Heinrich Boll, Partida de biliard…)

Sursă foto: Wikipedia

Dificultatea de a face lucrurile bine pentru toata lumea

Trăim printre oameni de aceea părerea celorlalți contează.
Poate cu atât mai mult cu cât ne definim identitatea într-atâtea medii virtuale, gradul personal de expunere depășind astfel limitele stricte ale comunității din care facem parte.

Dar până unde acceptăm influența celorlalți asupra propriei conduite?

În ce măsură lăsăm aprecierile celorlalți, mai mult sau mai puțin pertinente, să normeze propriul comportament?

***

În căldura zilei, un tată mergea prin praful străzilor Keshan-ului cu fiul său și un măgar. Tatăl călărea magarul, iar fiul îl conducea.

“Bietul copil”, a spus un trecător. “Micuțele sale picioare încearcă să țină pasul cu măgarul. Cum poate tatăl să lenvească pe măgar, când vede că băiatul își scoate sufletul alergând?”

Tatăl a pus aceste cuvinte la inimă, a coborât de pe măgar la următorul colț și l-a lăsat pe băiat să urce pe măgar. Dar nu după mult timp, un trecător a ridicat vocea și a spus:

“Ce rușine! Micuțul stă acolo ca un sultan, în timp ce bătrânul său tată merge pe lânga măgar.”

Aceasta remarcă l-a rănit foarte tare pe băiat și l-a rugat pe tatăl său să se așeze în spatele său pe măgar.

“Ai văzut vreodată așa ceva”, a spus o femeie cu fața acoperită, “o asemenea cruzime pentru animale! Spatele bietului animal s-a îndoit de greutate, iar acest bătrân bun de nimic și trândavul său fiu stau ca și cum ar fi un divan – biata creatură!”

Țintele acestei critici au fost amândoi și, fară să spună un cuvânt, au coborât de pe măgar.

Dar au facut numai câțiva pași când un străin a început să facă haz de ei spunând:

“Slavă cerului că nu sunt atât de prost. De ce plimbați măgarul, când el nu este de nici un folos, dacă nu cară pe unul dintre voi? Tatăl a împins o mână de paie în gura măgarului și l-a luat pe după umeri pe fiul său.

Indiferent ce facem“, a spus el, “există cineva care nu este de acord cu asta. Cred că știm ceea ce este bine pentru noi.

(poveste terapeutică preluată din lucrarea „Povești orientale ca instrumente în psihoterapie”, Nossrat Peseschkian)