Italo Svevo, Conștiința lui Zeno

Am cumpărat ”Conștiința lui Zeno” deoarece îmi amintisem că îi plăcuse lui Eliade. Și pentru că avea un preț care îmi permitea să-mi satisfac curiozitatea literară fără regrete financiare.

***

Îmi place Zeno.

Pentru că nu se ascunde, pentru că nu neagă, pentru că intră în forul său interior și are curajul de a privi și împărtăși ceea ce vede. Pentru că acceptă rateurile rațiunii și nu se pierde în labirintul mecanismelor defensive. Pentru că are curajul de a râde de sine și de a se supune oprobiului public.

Nu a avut viața perfectă, nu a promovat conduite dezirabile, a acționat impulsiv adesea și nu întotdeauna aprob conduita personajului Zeno. Admir însă observatorul Zeno, capacitățile sale de introspecție și autoexplorare.

Îmi place Zeno pentru că ne aduce în față o realitate crudă: ne propunem scopuri, obiective pe termen lung și scurt, facem planuri – bifăm în agenda personală, ne autoconvingem în legătură cu raționalitatea și lejeritatea aplicării propriilor decizii dar… vine clipa adevărului, în care trebuie să acționăm și totul dispare subit… hotărăște pulsiunea. Apare atunci confuzia/dezechilibrul: Ce s-a întâmplat? Unde e rațiunea, logica, funcționalitatea, obiectivul, ordinea, planul, rigoarea, ceea ce am crezut că suntem, ceea ce am crezut că putem face?

Îmi place Zeno pentru că ne provoacă să căutăm un răspuns.

Oare cine suntem?

Sursă foto: Wikipedia

Trecuți prin povestea mea de viață

Există o teorie care susține că în viaţă suntem influenţaţi de trei tipuri de strămoşi: de sânge/familie, spirituali şi ai locului în care suntem într-un anumit moment dat (http://www.firdepir.ro/2011/10/vindecarea-trecutului-stramosii/).

Și-mi zboară gândul, inevitabil, la o persoană extraordinară din suita strămoșilor de sânge – bunicul.

Bunicul a luptat în al II-lea Război Mondial pentru că voia o țară liberă. Era sărac și faptul că Statul l-a împroprietărit mai târziu cu câteva hectare a însemnat foarte mult pentru el. A iubit și respectat pământul: era o rușine să-l lase necultivat iar de vândut nici nu se punea problema. Avea un ritual săptămânal – duminica, seara, când se lăsa răcoarea își lua bastonul și mergea… la pământ.

Bunicul nu avea Net sau Cablu dar observa natura – ceasul lui era Soarele și își nota, în fiecare an, într-un carnețel: prima promoroacă, prima ninsoare, ziua în care semăna diverse legume, ziua în care încolțea grâul pe ogor.

Bunicul știa să spună povești: despre vornicei și cai împodobiți mergând la pețit viitoarele mirese, despre luptele de pe front și drumul lung spre casă, despre troienile înalte pănă la uluc, despre cum s-a îndrăgostit de bunica. Și tot el mi-a citit, seri în șir, povestea preferată: Bălăioara.

Bunicul știa să se joace și făcea un lucru magic: reușea să prindă fluturi.

Bunicul meu era un înțelept deși nu citise biblioteci întregi și avea doar 7 clase. Credea că ceea ce contează, înainte de toate, este să fii OM. Nu se certa niciodată ci doar se supăra cu Badea Gheorghe, uneori, cînd discutau despre politică.

A luptat în război, a trecut printr-o criză economică și câteva colectivizări, a ridicat o casă, a crescut 8 copiii dar nu a vorbit niciodată despre stres sau depresie. Nu avea liceu, facultate, master sau doctorat dar se adresa cu dumneata oricui. Nu a iubit banul, opulența ci simplitatea și decența.

Bunicul meu avea un suflet mare, în care încăpea tot Universul.
Iar povestea mea de viață este mai frumoasă pentru că am avut norocul de a-l întâlni.

***

Am scris aceste rânduri despre bunicul – nu pentru că e al meu ci pentru că reprezintă, cred, o generație de țărani care a trăit și murit cu demnitate, o generație de strămoși de-ai noștri, ai tuturor, peste care se așterne praful și uitarea…