Exercițiul tăcerii

Vine un moment în care taci, în ciuda voinței tale. Vocabularul imens de care dispui își rătăcește cuvintele, le cauți disperat dar ele nu mai sunt. Au dispărut. Taci, privești și auzi cum Timpul stă în loc.

După ce ai spus tot.
În fața morții unei persoane dragi.
În fața unui nounăscut.
Într-o carte.
În spatele suferinței.
În fața celui care nu înțelege.
Când nu mai recunoști oamenii amintirilor tale.
Când te afli în fața tabloului pe care ți l-ai dorit dintotdeauna să îl privești.
După ce îți dai seama că acele cuvinte ar fi în plus atunci, acolo.
La mormântul scriitorului preferat în adolescență.
În fața spectacolului naturii.
Într-un lăcaș de cult.
În fața Iubirii.
În catacombe căptușite cu oseminte.
Într-un vis.
În fața bolii incurabile a unui prieten.
În urma unui tren care a plecat din stație, ducând departe oameni dragi.
În trenul care pleacă, lăsând în urmă oameni dragi.
Într-o epifanie.
În fața celui care-și pune sufletul într-un cuvânt: Mulțumesc.
În ciuda rațiunii, care nu concepe și nu vrea să înțeleagă.
În fața celui mai inteligent om pe care l-ai cunoscut vreodată.
În fața Ororii, Prejudecății, Prostiei, Nepăsării, Abuzului.
În Timpul unei poezii.
În Cimitirul unde odihnesc suflete iubite.
Într-un apus de soare, pe o miriște proaspăt treierată.
Într-o fotografie de demult.

Și fără a-ți da seama, esența vieții tale devine un cumul de clipe – clipe de tăcere, păstrate într-un loc de taină. Iar Tu privești din când în când spre ele – cuvintele dispar și auzi cum Timpul se oprește-n loc.

Fă-ți timp

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ți timp să vezi durerea și lacrima arzând,
Fă-ți timp să poți, cu mila, să le alini, trecând.

Fă-ți timp pentru-adevăruri și adânciri în vis,
Fă-ți timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ți timp să vezi pădurea, s-asculți lâng-un izvor,
Fă-ți timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ți timp s-aștepți din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ți timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,
Fă-ți timp să stai cu mama și tatăl tău bătrâni,
Fă-ți timp de-o vorbă bună și-o coajă pentru câini.

Fă-ți timp să stai aproape de cei iubiți, voios,
Fă-ți timp să fii și-al casei în slujba lui Cristos,
Fă-ți timp să guști frumsețea din tot ce e curat,
Fă-ți timp, căci ești de taine și lumi înconjurat.

Fă-ți timp de rugăciune,de post și meditări,
Fă-ți timp de cercetarea de frați și de-adunări,
Fă-ți timp și-adună-ți zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ți timp, căci viața trece și când nu faci nimic.

Fă-ți timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ți timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ți timp s-asculți la toate, din toate să înveți,
Fă-ți timp să dai vieții și morții tale preț.

Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieții n-o mai strângi.

Autor Traian Dorz, material preluat de pe www.resursecrestine.ro

Cimitirul ciudat

Se povestește că într-o zi din vremuri demult apuse un om a trebuit să facă o călătorie într-o țară îndepărtată, aflată peste mări și țări. În drumul său a întâlnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai puțin asemănătoare. Și-a amintit pentru tot restul vieții de unul dintre acestea.

Era dimineața când a zărit în depărtare turnurile unei cetăți. Până să ajungă în apropierea ei se făcuse deja prânzul și cum în partea dreaptă a drumului se afla un cimitir îngrijit, cu pomi umbroși și flori frumos parfumate, omul s-a hotărât să facă un scurt popas.

Pășind către o bancă pe care o zărise în apropiere, omul a citit ceea ce era scris pe cruci… “A trăit șase ani, trei luni și patru zile”“A trăit unsprezece ani, două luni și cinci zile”“A trăit trei ani, patru luni și patru zile”“A trăit nouă ani, opt luni și două zile”

S-a întristat crezând că nimerise într-un cimitir pentru copii. Unul dintre locuitorii cetății l-a văzut și a întrebat:
-De ce ești atât de trist, ai pe cineva din familie îngropat aici? Mama, tatăl poate…?
-Cum s-ar putea una ca asta, doar văd că aici sunt îngropați numai copii!
-Nu… doar că, vezi… noi când ne naștem primim fiecare câte un carnețel. La început țin socoteala părinții pentru noi, apoi scriem singuri… de fiecare dată când ne-am bucurat și pentru cât timp… iar când unul dintre noi se duce, familia adună timpul pe care l-a petrecut bucurând-se… și asta este ceea ce vezi tu scris aici.
-Timpul pe care l-ați petrecut bucurându-vă…
-Da, pentru noi doar asta contează!

***

Mi-am amintit în timp ce postam această poveste de un film relativ nou ”In Time”.

Un film genial de altfel (prin mesajul salient), care ar trebui să ne pună pe gânduri: În ce măsură apreciem, gestionăm și valorificăm timpul pe care îl avem la dispoziție?

Chiar dacă în realitate timpul nu este o retribuție atent monitorizată de mecanisme externe, uităm adesea să-l privim ca atare și, în consecință, să ne bucurăm – trăindu-l. Pentru că așa cum subliniază pelicula mai sus amintită timpul este o resursă iar moartea, metaforic vorbind, intervine când renunțăm în a mai munci pentru a-l avea. Din păcate nu există stocuri pe care să le jefuim atunci când ne dăm seama că resursa personală de timp este pe cale de a fi epuizată dar putem oricând să deschidem un cont în propria ”bancă a timpului” în care să depunem cât mai des clipe de bucurie.

”… probabil că folosim jumătate din timpul nostru cu preocupări lipsite de importanță și cu gânduri inutile. Bogații și săracii au destule în comun – între care și faptul că toți sunt săraci la banca timpului. Oricât li s-ar prelungi viața toți au un stoc redus de timp de trăit. La banca timpului, suma din cont este întotdeauna foarte mică, chiar dacă trăim o sută de ani. Fiecare aniversare constituie un motiv să ne bucurăm, dar și să ne întrebăm: Ce capitol am scris în anul care a treecut? Ce prilejuri am folosit ca să aprofundez anumite relații? Mi-am alimentat visele sau am cultivat coșmaruri? Cum e calitatea vieții mele? Dacă am face această contabilitate, e sigur că am ieși datori…” spune Augusto Cury în lucrarea ”Minți sclipitoare, minți antrenate” și… cred că are dreptate.