Râsul amar al audienței

Personal cred că o seară de sâmbătă normală, după o săptămână normală, se încheie, atunci când e posibil, cu o piesă de teatru. Piesa de săptămâna aceasta m-a provocat însă în a ieși din sfera normalului cotidian, și nu în sensul pozitiv, cel puțin în accepțiunea mea.

Deja oarecum plictisitoare sub aspectul intenției de a surprinde caracterul ambivalent al conduitelor umane (mulțumesc, zilnic mă confrunt cu asta, ce să-i faci, deformare profesională), tocmai când încercam să ignor tema și să alung gândurile automate, concentrându-mă asupra jocului actorilor, a ambianței speciale… apare ea – scena terapiei de grup. Oameni așezați pe câte o pernuță aurie, cu un bețișor parfumat în față și el însuși specialistul surprins în actul muncii: atingând terapeutic, fiecare individ, pe frunte cu oarece substanță miraculoasă. Urmează un schimb de replici reprezentative pentru o întâlnire de grup în care englezismele sunt uzate și abuzate, pentru ca în final specialistul în relații de cuplu să primească lovitura de grație: i se aduce la cunoștință decizia soției de a divorța. Disperat, transformă englezismele în invective, este părăsit și jignit de unul dintre participanți pentru a-și pierde într-un final autocontrolul, manifestându-și în toată splendoarea frustrarea și furia resimțite.
Audiența râde, impresioanată.

Sublim, am gândit eu, restul nu vă reproduc.
Atât mai vreau să spun că la ieșire, în timp ce așteptam să îmi iau haina de la garderobă, aud în spatele meu o voce feminină, suavă: ”Băinușcineiregizoruăstadasuperfainăpiesa”.

Ei… m-am gândit eu, îndreptându-mă spre existența mea normală, poate nu am înțeles eu nimic din piesa asta superfaină… dar dragă nene regizor, o fi pamflet (sper) piesa, însă într-o societate în care nu se cunoaște distincția între psiholog, psihiatru și psihoterapeut; în care psihologul este bifat ultimul pe lista ”specialiștilor” după cititoarea în cafea, ghioc și bobi, vraciul operator în jăratec; preoții deschizători de cărți ale destinului, etc…; în care un procent semnificativ (nu spui că vă șocați) nu a efectuat o evaluare clinică vreodată în viață; în care un alt procent semnificativ arată incidența diagnosticării unei afecțiuni psihice la nivelul populației generale (iar nu spui, mai căutați și singur, când vă documentați), în care nu există lobby pentru sănătatea psihică și… nu mai continui pentru că m-am întristat – eu nu aș mai promova stereotipuri și prejudecăți de genul celor vehiculate de scena invocată. Că teatrul are câteva alte meniri – nu e domeniul meu, deci nu inferez – poate știi matale mai bine.

100 de ani de teatru

În viața urbei mele, la kilometrul zero, a fost marcat zilele acestea un moment relevant pentru cultura locului: 100 de ani de la așezarea ”pietrei de fundațiune” a Teatrului Mihai Eminescu Botoșani. Un eveniment emoționant, în cadrul căruia reprezentanți ai diferitelor generații de actori au dăruit audienței amintiri, depănate de un fir invizibil – al pasiunii pentru teatru.

Am vizionat apoi piesa prezentată în premieră, asociind (compulsiv și obsesiv) gânduri acestei aniversări.

Găsesc impresionantă povestea așezării ”pietrei de fundațiune”. Pentru că în urmă cu o sută de ani, la începutul scolului XX, un grup de cetățeni ai ”comunei” de atunci au simțit o nevoie – aceea de a avea un teatru. Un efort convergent, animat de o nevoie de cultură a comunității s-a materializat astfel, în puțin timp, într-un lăcaș oferit scenei. În zilele noastre acest lucru pare/este neverosimil.

De altfel, într-un mod genial, mesajul transmis de premiera prezentată în aceeași seară surprinde simbolic acest neverosimil contemporan.

Pentru că citim din ce în ce mai puțin și chiar și atunci rămanem orbi, întocmai ultimului cititor, mesajului salient ascuns printre cuvinte.

Pentru că specia cititorului este una pe cale de dispariție, cărțile devin periculoase iar autorii sunt casați în ritm constant.

Pentru că Margareta, Mâșkin, Anna Karenina & comp. par a avea sortite veacuri de singurătate între coperțile pline de praful pe care îl așează fiecare dintre noi peste nevoia de cultură.

Pentru că nu mai atragem copiii spre lectură decât cu promisiunea unor recompense sau amenințarea unei pedepse.

Pentru că avem Internet, ”lăcașuri de cultură” moderne, alte nevoi.

Pentru că librăriile au dispărut una câte una: s-au transformat în filiale de bănci (Stadion), farmacii (Gară), spații comerciale (fosta Casa Cărții, fostul magazin Botoșani), sedii ale reprezentanțelor de telefonie mobilă (Centrul vechi), etc… Și poate de aceea, nouă, ”oamenilor viitorului !!!???” – din perspectiva grupului animat în 1912 de dorința de a avea un teatru – ni se transmite într-o seară omagială, în 2012, un mesaj final amar: ”Citiți”

Precizare: Deși au originea într-un eveniment real, aceste rânduri sunt pură ficțiune, asociate așa cum spuneam mai sus unor gânduri personale, orice asemănare cu prezentul fiind pur întâmplătoare (?).