Despre corp și suflet

”Tot așa stau lucrurile, Carmide, și cu acest descântec. Eu (Socrate) l-am învățat acolo, în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că (medicii) greci aveau dreptate să cuvânteze, așa cum v-am arătat adineauri. Dar, Zamolxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănatoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune și rele – pentru corp și pentru om în întregul său – vin de la suflet și de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi. Trebuie deci – mai ales, în primul rînd – să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul cu tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase, care fac să se nască în suflete înțepciunea. Odată ivită aceasta și dacă stăruie, este ușor să se bucure de sănătate și capul și trupul. Când mă învăța leacul și descântecele spunea: să nu te înduplece nimeni să-i tămăduiești capul cu acest leac, dacă nu-ți încredințează mai întâi sufletul ca să i-l tămăduiești cu ajutorul descântecului. Iar acum – zicea el – aceasta e cea mai mare greșeală a oamenilor: că unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă (a sufletului și a trupului). Și mă povățuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni – oricât de bogat, dintr-un neam ales, sau oricât de frumos ar fi – să fac altfel. Deci, eu, pentru că i-am jurat, și sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da într-adevar ascultare. Și dacă vrei – potrivit povețelor străinului – să-mi încredințezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu descântecele tracului, îți voi da și leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ți pot ajuta cu nimic, scumpe Carmide”.

Platon (427-374 î.Hr.), despre concepția medicală a tracilor. Sursă: fragment preluat din lucrarea ”Documente străine despre români”

Acolo unde oamenii vorbesc despre oamenii din ei

Există.

E un loc magic, iar eu am avut norocul să îl adăpostesc în amintiri.
E locul în care oamenii vorbeau despre oamenii din ei: despre emoții, gânduri, idealuri, valori, vise ascunse. Nu, nu e deformare profesională, pe atunci nu profesam, dar poate mai mult ca oricând, eram la rândul meu emoții, gânduri, idealuri, valori, vise ascunse. Eram cu toții într-o Cetate Eternă, în care ființe dezrădăcinate căutam semeni într-ale trăirilor. Și ne găseam – regăsindu-ne, evocând cu ochii limpezi crâmpeie de viață, dintr-o Altă viață. Scaunele de metrou, stațiile de autobuz, cafenelele și scările pustii erau martorii schimburilor interculturale, al râsetelor vii ce detensionau corpurile în transhumanță. Iar trupurile și veșmintele ce îl acopereau deveneau invizibile, lăsând la vedere, tangibile, sufletele.
Acolo, în locul magic, mă reîntorc uneori, căutând oamenii care vorbesc despre oameni. Nu mai sunt oamenii Mei, dar regăsesc mereu alții, care îmi amintesc de ei, închid ochii și, precum personajele din Hoții de frumusețe, inspir aer îmbălsămat. Mult.

După care mă reîntorc la tăcere, în zgomotul oamenilor care nu (mai) știu să vorbească despre oamenii din ei.