Cioara și păunul

În parcul palatului împărătesc, o cioară poposi pe creangile unui portocal. Dedesubt, pe peluza bine întreținută, marșăluia mândru un păun. Cioara croncăni:

- Cum își poate permite o astfel de pasăre ciudată să intre în acest parc? Pășește atât de arogant, că zici că-i însuși sultanul! Și ce picioare urâte și drepte are! Doamne și ce albastru oribil au penele lui! Nu aș purta niciodată o asemenea culoare! Uite cum își târâie coada, ca o vulpe.

Aici cioara se opri din croncănit, așteptând replica celuilalt.

Păunul rămase tăcut o vreme, apoi rosti, cu un zâmbet melancolic:

- Nu cred că ce spui tu e adevărat. Lucrurile rele pe care le rostești vin din faptul că tu ai înțeles altel ceea ce ai văzut. Iată, spui că sunt arogant pentru că îmi țin capul atât de sus încât penele se înfoaie în jurul gâtului și mi se vede oribila bărbie dublă. În realitate nu sunt deloc arogat; știu că picioarele mele sunt foarte urâte, cu pielea lor zbârcită și îngroșată. Lucrul acesta mă supără atât de tare, încât îmi țin capul cât de sus pot, ca să nu le văd. Tu îmi vezi doar părțile urâte. De ce închizi ochii în fața lucrurilor bune și a frumuseții mele? Oamenii îmi admiră tocmai acele lucruri despre care tu spui că sunt urâte. De ce nu mă vezi așa cum sunt?

(poveste după P. Etessami, preluată din lucrarea Psihoterapia vieții cotidiene scrisă de Nossrat Peseschkian; sursă foto: www.zooland.ro)

Semn sigur al prostiei

Un faghih, un profesor al vremurilor de demult, citea, în timp ce își pregătea lecția pe care o avea de predat a doua zi, dintr-o carte inteligentă, scrisă de șapte înțelepți, următoarea propoziție: ”Un cap mic și o barbă sunt semne sigure pentru prostie”.

Foarte interesat, luă o oglindă și se privi mult timp în ea:”Am o barbă mare și albă”, își spuse el. Încordat, se uită în continuare în oglindă: ”Să mă ferească Dumnezeu, capul meu nu este tocmai mare. Ce vor gândi despre mine elevii mei de mâine încolo, după ce le voi fi citit cuvântarea înțelepților?”

Nefericita întrepătrundere a caracteristicilor prostiei în persoana sa îl făcu să acțineze la fel de reped precum gândi: ”În carte nu este scris nimic despre barba mică și capul mic ca semne ale prostiei”. Nu avea însă la îndemână nici o foarfecă, nici un brici, pentru a-și scurta barba. Așadar faghihul apelă, în zelul său, la un sfeșnic, pentru a-și schimba lungimea bărbii. Precum o flamă se aprinse barba sa din cauza focului. Până să o poată stinge, barba era deja complet pârlită, pielea feței arsă din cauza focului și neagră de la funingine.

Pentru că tot nu se putea arăta fără barbă și cu răni în fața altor oameni – cu atât mai mult în fața elevilor săi – avu timp suficient să mediteze. Lângă propoziția funestă: ”Capul mic și barba mare sunt semne sigure pentru prostie”, scrise cu litere mari: ”Această afirmație s-a dovedit a fi adevărată în practică”

Poveste persană, preluată din lucrarea ”Psihoterapie pozitivă” de Nossrat Peseschkian

Dificultatea de a face lucrurile bine pentru toata lumea

Trăim printre oameni de aceea părerea celorlalți contează.
Poate cu atât mai mult cu cât ne definim identitatea într-atâtea medii virtuale, gradul personal de expunere depășind astfel limitele stricte ale comunității din care facem parte.

Dar până unde acceptăm influența celorlalți asupra propriei conduite?

În ce măsură lăsăm aprecierile celorlalți, mai mult sau mai puțin pertinente, să normeze propriul comportament?

***

În căldura zilei, un tată mergea prin praful străzilor Keshan-ului cu fiul său și un măgar. Tatăl călărea magarul, iar fiul îl conducea.

“Bietul copil”, a spus un trecător. “Micuțele sale picioare încearcă să țină pasul cu măgarul. Cum poate tatăl să lenvească pe măgar, când vede că băiatul își scoate sufletul alergând?”

Tatăl a pus aceste cuvinte la inimă, a coborât de pe măgar la următorul colț și l-a lăsat pe băiat să urce pe măgar. Dar nu după mult timp, un trecător a ridicat vocea și a spus:

“Ce rușine! Micuțul stă acolo ca un sultan, în timp ce bătrânul său tată merge pe lânga măgar.”

Aceasta remarcă l-a rănit foarte tare pe băiat și l-a rugat pe tatăl său să se așeze în spatele său pe măgar.

“Ai văzut vreodată așa ceva”, a spus o femeie cu fața acoperită, “o asemenea cruzime pentru animale! Spatele bietului animal s-a îndoit de greutate, iar acest bătrân bun de nimic și trândavul său fiu stau ca și cum ar fi un divan – biata creatură!”

Țintele acestei critici au fost amândoi și, fară să spună un cuvânt, au coborât de pe măgar.

Dar au facut numai câțiva pași când un străin a început să facă haz de ei spunând:

“Slavă cerului că nu sunt atât de prost. De ce plimbați măgarul, când el nu este de nici un folos, dacă nu cară pe unul dintre voi? Tatăl a împins o mână de paie în gura măgarului și l-a luat pe după umeri pe fiul său.

Indiferent ce facem“, a spus el, “există cineva care nu este de acord cu asta. Cred că știm ceea ce este bine pentru noi.

(poveste terapeutică preluată din lucrarea „Povești orientale ca instrumente în psihoterapie”, Nossrat Peseschkian)

Comoara cunoașterii

Tractorul unui fermier nu mai mergea.

Toate rudele și prietenii fermierului au încercat să repare ceea ce era stricat. În cele din urmă, fermierul a chemat un specialist.

Acesta l-a verificat, a ridicat capota și s-a uitat la toate cu atenție. În cele din urmă, el a luat un ciocan. Cu o singură lovitură într-o anumită parte a motorului, l-a pus din nou în funcțiune. Motorul a început să meargă ca și cum niciodată nu a fost stricat.

Dar când fermierul a văzut nota de plată a expertului s-a înfuriat.

“Ce, îmi ceri 50 de tumani, când tot ceea ce ai făcut a fost o lovitură de ciocan?”

“Dragă prietene”, a replicat omul “Pentru lovitura de ciocan am calculat un singur tuman. Dar cer 49 de tumani pentru faptul de a fi știut unde să lovesc cu ciocanul.”

(poveste terapeutică preluată din lucrarea „ Povești orientale ca instrumente în psihoterapie”, Nossrat Peseschkian)

Spectacolul de marionete

Acum 10 ani nu m-aș fi gândit că ar trebui să spun cuiva mulțumesc.

Mi se părea chiar ridicol și extrem de plictisitor să urmăresc, în cadrul diverselor ceremonii ale decernărilor de premii monologurile câștigătorilor; toate acele înșiruiri de nume necunoscute care culminau în unele cazuri cu mulțumiri aduse lui Dumnezeu(?).

Mai observasem, deasemenea, că unele cărți de specialitate pe care le citeam aveau o pagină dedicată mulțumirilor: erau acolo rude, prieteni, parteneri de cercetare, redactori, manageri chiar clienți care primeau necondiționat și în mod constant… mulțumiri din partea autorilor.

La 10 ani distanță, dintre care 4 petrecuți la câteva mii de kilometri de plaiurile natale, lucrurile s-au schimbat… nu am realizări mărețe dar pentru: o licență, o casă, o disertație, o familie, competențe, certificări, un cabinet individual, un site – simt nevoia să mulțumesc. Pentru că fără OAMENI cu un suflet mare toate acestea nu ar fi existat.

Și culmea e că… sunt atâția oameni care merită mulțumirile mele!

***

În cortul unui păpușar se înghesuia o masă de oameni care urmăreau râzând în hohote piesa de maronete. În spate de tot stătea un tată cu fiul său.

În timp ce tatăl mai putea urmări spectacolul stând în vârfurile picioarelor, băiatul ajungea cu capul numai până la înălțimea șoldurilor celor prezenți. El își lungea gâtul, și în cele din urmă începu să plângă, până ce tatăl îl ridică pe umerii săi. Ce plăcere pentru băiat!

De acolo, de sus, dincolo de toate turbanele, băiatul vedea acum piesa amuzantă de marionete. Nu mai plângea, ci chicotea de bucurie, sărea pe umerii tatălui ca și cum ar fi fost un călăreț și tatăl său calul. Încântat, bătea toba cu pumnii în capul tatălui său, îl lovea cu picioarele pe piept, uitând complet că se afla pe tatăl său. Dintr-o dată, observă o mână pe umăr. Se întoarse speria și văzu un derviș cu barbă albă și privire binevoitoare „Fiul meu”, spuse acesta „te distrezi foarte bine, vezi teatrul de marionete mai bine decât mulți alții din cort. Dar gândește-te, dacă tatăl tău nu și-ar fi dat silința să te ridice pe umerii săi, acum ai fi stat încă jos, în umbra celorlalți. Așa că nu uita pe umerii cui te afli.

Ar trebui să te bucuri și să fii fericit.
Dar nu ar trebui să uiți nici pe umerii cărora ești fericit

(poveste terapeutică preluată din lucrarea „Psihoterapie pozitivă”, Nossrat Peseschkian)

Curioșii și elefantul

Un elefant a fost adus în timpul nopții, pentru o expoziție, într-o cameră întunecată. Oamenii au venit în număr mare. Pentru că era întuneric, vizitatorii nu puteau vedea elefantul, așa că au încercat să îi simtă forma pipăindu-l. Dat fiind că elefantul era mare, fiecare vizitator putea să atingă numai o parte din animal, descriindu-l după propriile impresii în urma atingerilor. Unul dintre vizitatori, care atinsese un picior al elefantului, a explicat că acesta ar fi precum o coloană puternică; un al doilea, care îi atinsese colții, a descris elefantul ca pe un obiect ascuțit; al treilea, care simțise urechea elefantului, a spus că elefantul era asemănător unui evantai; al patrulea, care îi mângâiase spinarea, a afirmat că animalul ar fi drept și plan precum un divan.

(după Mowlana, poet persan, poveste terapeutică preluată din lucrarea „Psihoterapie pozitivă”, Nossrat Peseschkian)