Provocare

Într-o zi vei fi suficient de matur pentru a începe să citești povești din nou …
Articolul nu se intitulează întâmplător provocare. NU.
Pentru că intenția mea, în următoarele 15 minute este să vă propun un exercițiu. De ce?
Pentru că mi-ar plăcea să cred că știm (sau învățăm) cu toții că arhitecții vieții noastre suntem NOI, că acolo unde este problema este și un potențial ce ascunde soluții, că schimbarea nu este o minune ci un efort individual susținut în timp, că prin lectură putem identifica și accesa resurse personale inestimabile.
Bineînțeles că exercițiul nu este obligatoriu, îl puteți abandona… însă poate acum, poate mai târziu, găsiți 15 minute libere. Pentru început vă invit să lecturați următorul basm.

***

A fost odată un țăran și-l chema Neagoe. Acest țăran era om voinic și harnic. Nu-i păsa lui de nu știu cine de ar fi fost. Vezi că-și căta de munculița lui, își plătea dajdia, se avea bine cu toți din sat, și cum făcea el, ce dregea el, se chivernisea omul ca să-i ajungă agoniseala muncei sale pentru multă vreme.

Îi veni vremea de însurătoare, și ca tot creștinul, își făcu și el rândul. Ce să vezi d-ta? O dată cu nevasta se strecură în casa lui și sărăcia. Ea găsise un tron vechi, urgisit într-un colț din bordeiul Neagului, la care nimeni nu lua aminte, și acolo, pe dânsul, Sărăcia își făcuse culcușul. Sta grecește pe tron cât e ziulica și nopticica de mare, și din loc să se miște, ba. Pasămite tronul era gol, nu mai punea oamenii într-însul nimic, atât era de vechi și de odorogit.

Bietul Neagoe văzu că începe a da îndărăt; lucrurile nu-i mai mergeau strună ca mai nainte; se luă de gânduri, fiindcă el se știa că muncește și mai și decât înainte, și de la o vreme încoa, două în tei nu putea lega. Se spetise bietul om muncind, și să salte și el ceva, te-ași! câtuși de cât! ferit-a sântul!

Ba până într-atâta ajunsese, încât să-l împingă păcatele să se gândească ca să-și facă seama singur, vezi că dracul n-are de lucru, el nu face biserici ori puțuri pe la răspântii.

Se zbătea, bietul om, cu mintea și cu trupul, și parcă era un făcut, mergea din pagubă în pagubă, de ajunsese în sapă de lemn.

Tot satul îl luase la ochi; îl vedea lucrând când la alde neica Burcilă, când la aleșii ori la fruntașii satului, când la taica popa. Totdeauna găsea el de lucru; la toți muncea și la toți sporea lucrul lui.

Când însă muncea și pentru dânsul, munca nu-i da în spor. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. Dacă vrun prăpăd de la niscaiva lighioane, ori de la ciori cădea peste semănăturile megiașilor, ale lui era stinse cu desăvârșire; de bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pământul, de nu se mai alegea nici praful de dânsele; ba uneori porumbul se tăciuna, ba lăcuste, ba potop, ba toate relele numai pe capul lui cădea.

Sătenii, megiașii lui, puseră mâna cu toții de mai multe ori să-i dea câte vrun ajutor, să-i facă câte vro clacă, dar toate în deșert, că nu-i ieșea înde bine nimic, în cele din urmă și vecinii și tot satul îl părăsiră. Toți cu totul zicea că așa i-a fost orânda și credeau că trebuie să fi căzut asupra capului lui vrun blestem de la Dumnezeu.

Ajunsese omul să-și urască zilele. Și așa sufletul amărât, șezând într-o duminecă cu luleaua în gură și gândindu-se cum să-și curme viața, ca unul ce i se urâse cu sărăcia, iată că vine soția lui și îi spuse că peste puțin are să fie tată.

El, ridicându-și ochii la soția lui, i se păru că vede o sluțenie de ființă stând grecește pre tronul cel vechi și neîntrebuințat. Se frecă la ochi, se mai uită o dată, și ce să vază? O sfrijită de lighioaie, mai urâtă decât ciuma, cu barba adusă de părea că stă să o apuce de nas, cu ochii numai scovârliile, părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca, mâinile ei răschitoare goale, cocoșată și cucuiată, de seamăn pe lume nu mai avea.

Când văzu el o așa nemetenie spurcată stând ca o cobe rea în casa lui și pe tronul lui, un șarpe rece îi trecu prin sân. El însă își ținu firea, și merse drept la ea, întrebând-o:

– Cine ești tu, și ce cauți aici?

– Eu sunt Sărăcia, răspunse ea, și am venit nepoftită.

– Ieși afară din casa mea!

– O! o! stăi că prea te pripești, voinicule, îi răspunse Sărăcia rânjind la dânsul cu batjocură. Ca să scoți sărăcia din casă, trebuie să ai ce pune în locul ei.

Și, rânjind încă o dată, îi arătă niște colți, de care s-ar fi speriat și dracul.

Bietul om tăcu și înghiți gălușca. Cugetul că are să fie tată, vorba că trebuie să aibă ce pune în locul Sărăciei, îi mută gândul.

El voia să gonească Sărăcia din casa lui, căci nu putea mistui înfruntarea ce i-o făcuse ea, și apoi nu se îndura să-și lase odrasla pe mâinile cele blestemate ale Sărăciei.

Din nou se puse pe muncă, muncă jidovească, se zvârlea omul și în dreapta și în stânga, noaptea o făcea zi, da și din mâini și din picioare, cum se zice, și folos nici cât negru subt unghie. Nevoile îl năpădea din toate părțile și el nu mai știa ce să facă. De câte ori intra în casă, de atâtea ori și sfrijita de Sărăcie îi rânjea în bătaie de joc.

Într-una din zile, iată că și nevestei îi abătuse să facă și născu un dolofan de copil, sănătos și voinic ca tată-său.

Acum ce să facă el? Parale n-avea, de moară nici cât să orbească un șoarece, ceva țoale, ori vrun dichis în casa lui, tufă! Nimic, dară nimic n-avea de ce prinde ochiul la el. Cum s-o scoată la căpătâi? Ar fi voit și el, de! să-și boteze copilul cu vrun naș mai de Doamne ajută, să facă și el o cumetrie. Dară cu ce? Sta bietul om cu mâinile încrucișate, se uita în cer și în pământ și nu știa la cine să caște gura. Și de felul lui fiind om cinstit, nu voia să amăgească pe nimeni cu minciuna. El știa una și bună: când o zice da, să fie da; când o zice nu, apoi nu.

El cunoștea de mult pe un cioban chiabur. Dară nu era în sat. Când, iată că se pomenește că-l cheamă cineva să-l cinstească. Acolo ce să-i vază ochii? Prietenul lui suia oile în munte. Părerea lui de bine nu se poate spune. Îl rugă să se cumetrească și ciobanul primi cu bucurie să-i boteze pruncul. Partea lui să trăiască bine! Se puseră toate la cale cum e bine.

La botez ciobanul dărui finului său o oaie fătătoare.

Atâta îi trebui. Când fu să plece, mocanul zise:

– Cumetre, tot n-ai tu unde ține oița, lasă-o în turmă la mine, și mi ți-oi îngriji-o ca și pe ale mele.

– Bine, cumetre, răspunse Neagoe, să fie precum zici tu.

El era bun bucuros că-i ia beleaua din bătătură, deoarece n-avea ei ce să mănânce, dar încămite să mai dea și oii.

Mocanul se duse cu oile. Omul se puse iară pe muncă, dară munca lui d-abia aducea cu ce bruma să-și ție zilele. Cum am zice muncea în sec.

După câtăva vreme se pomenește cu un argat de la stâna mocanului.

– Neică, m-a trimes stăpânu-meu cu lâna asta la dumneata.

– E, și ce să fac eu cu dânsa?

– Apoi, să vezi d-ta, stăpânu-meu a pus de și-a tuns oițele și a tuns și oaia finului său. Aceasta este lâna ei și a trimis-o cui se cuvine.

– Foarte mulțumim de bunătate. Să spui cumătrului multă sănătate și să auzim de bine.

Și, luând lâna din mâna argatului, intră în casă, merse drept către Sărăcie și, cu grai țanțos, îi zise:

– Dă-te Sărăcie, la o parte, că am să pui lâna asta acolo.

Sărăcia nu se îndura, neiculiță, să iasă din culcușul ce și-l făcuse acolo.

Rânji ea și de astă dată, dară îi dete rânjitul prin piele, căci voinicul unde aduse odată lâna și buf! o lovi după ceafă de era să-și muște limba și o răsturnă jos de pe tron. Sărăcia rămase locului unde căzuse ca vai de ea.

Oaia finului fătase un miel; acesta, după ce se mai mări, îl mițui și pe dânsul ca pe mieii ceilalți și îi trimise mițele acasă.

Țăranul, și mai curajos, intră în casă, și merse iarăși drept la Sărăcie:

– Dă-te, rânjito, mai la o parte, că am să pui mițele astea acolea.

Și fiindcă Sărăcia tot cam întârzia, o lovi o dată cu mițele de-i merse fulgii, și o dete peste cap, mai către ușă.

Pe toamnă se pomenește cu un alt argat că-i aduce un burdușel de brânză.

– Baciul de la stână, zise el, a adunat laptele de la oaia finului, l-a făcut brânză și l-am adus acasă.

– Spune cumătrului, răspunse Neagoe, că finul d-sale îi sărută mâinile și să ne vedem sănătoși.

Apoi se întoarse repede în casă și îndreptându-se către Sărăcie, îi zise:

– Dă-te, Sărăcie, la o parte, că am să pui burduful ăsta în locul tău.

– Da unde să mai mă dau? răspunse Sărăcia.

– Ieși afară, dacă n-ai loc, și te du în oțelele puștei vrunui vânător că acolo ți-e locul.

– Ba aia-a vorbă! mai pune-ți pofta în cui.

Și lovind-o cu burduful în cap, o făcu mototol după ușă.

Bietul Neagoe fu nevoit să petreacă încă o iarnă întreagă cu Sărăcia pe vatră.

În vara viitoare, mielul de la oaia finului se făcuse mare.

Acum îi aduse două lâne.

Țăranul intră cu amândouă în mână și bufnind și răzbufnind pe Sărăcie, o pofti să iasă afară cu nepusă în masă. Sărăcia, dacă văzul zorul, dete dosul pe ușă afară, și să te ții, pârleo, îi sfârâia călcâiele fugind, până ce se duse să-și clocească ouăle în oțelele puștilor vânătorilor.

Și d-atunci a rămas de vânătorii sunt săraci; fiindcă-și pierd vremea prin colții de piatră, prin mărăcini, umblând toată ziua până să împuște și ei câte vro babușcă de nu știu care păsărică.

Neagoe începu a bate în pinteni de bucurie, că se cotorosise de sărăcie. Acum pe ce punea mâna, punea și Dumnezeu mila. Toate îi mergeau înde bine. Începu și el a lega gura pânzei. Munca lui se vedea cum mergea înainte și avea parte de ea. Ce să mai spunem multe? În scurtă vreme ajunse fruntaș al satului, după hărnicia lui, cu vitișoare, cu pluguleț și cu toate dichisurile unui om cu parte lăsată de la Dumnezeu.

Vezi că numai cu vitele se scoate sărăcia din casă afară.

***

Am citit povestea odată cu apariția volumului dedicat lui Ispirescu în cadrul colecției ”Basme românești” . A trecut ceva vreme de atunci doar că zilele trecute ascultând experiențe de viață marcate de autoizolare, îndoială, neputință, renunțare – mi-am amintit-o.
Am reparcurs-o, mental, cu o altă cheie de lectură care a permis descifrarea unor noi înțelesuri (am o imaginație bogată).
Și astfel, prin intermediul analogiei, m-am gândit că țăranul din poveste poate fi oricare dintre noi iar sărăcia, orice situație problematică de viață. Și, astfel o poveste obișnuită (la fel ca multe altele din folclorul românesc) devine povestea noastră, a tuturor, transformându-se într-o lecție de viață. Pentru că țăranul nostru nu renunță chiar dacă există momente în care nu mai vede nicio ieșire din situația disperată, pentru că aplică un principiu al terapiei cognitiv-comportamentale (înainte ca ea să apară în tratatele voluminoase) acela că nu poți elimina un comportament problematic fără a ”pune” un altul sanogen în loc, pentru că își dă seama că ”sărăcia” nu va pleca doar cu o invitație ci va trebui să o dea singur afară cu efort susținut (chiar dacă aparent fără nici un rezultat), pentru că acceptă ajutorul din exterior, etc…

***

Acum vă invit să recitiți povestea și să-i descoperiți dumneavoastră noi înțelesuri (aceasta este de altfel provocarea) și de ce nu, să vă amintiți de țăranul înțelept atunci când un necaz se va strecura în viața dumneavoastră, instalându-se în cel mai confortabil loc, nedând semne că ar intenționa vreodată să mai plece, sporind totodată neliniștile și ironizând eforturile pe care le depuneți pentru a-l ”scoate afară”. Iar dacă ați reușit să dați afară un necaz din viața dumneavoastră, v-aș ruga să împărtășiți această experiență și celorlalți, mai jos, într-un comentariu.
Mulțumesc pentru răbdare, o zi senină să aveți!

Despre responsabilitate și nu numai


Pentru că e sâmbătă – o metaforă mai scurtă peste care am dat întâmplător pe softpedia:
„Patru persoane pe care le vom numi TOATĂ LUMEA, CINEVA, ORICINE şi NIMENI lucrează împreună. Ceva important trebuie făcut şi a fost repartizat lui TOATĂ LUMEA. TOATĂ LUMEA a fost sigur că CINEVA o va face. ORICINE o putea face, dar NIMENI n-a făcut-o. Din această cauză CINEVA s-a supărat pentru că era treaba lui TOATĂ LUMEA. TOATĂ LUMEA a crezut că ORICINE poate să o facă, dar NIMENI nu a realizat că TOATĂ LUMEA n-o va face. In final, TOATĂ LUMEA a dat vina pe CINEVA, când NIMENI nu a făcut ceea ce ORICINE putea face.”

Și mulțumesc celor de la www.keepcalm-o-matic.co.uk pentru că mi-au permis să mă joc și să creez și un poster. Următorul va fi în limba română:)

Învaţă de la toate

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate-ţi sunt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!

Poezie atribuită lui Traian Dorz, preluată de la www.citatepedia.ro

Scrisoare pentru părinți

Dacă ar avea părinţii ochi să vadă
Şi sufletul le-ar fi mereu atent,
În ochii pruncilor cu viaţa fadă
Ar descifra mesajul cel urgent :
„Vă rog iubiţi-mă inteligent !”

Nu glume, nici minciuni – bomboane-amare;
Nu vreau bunici şi nici televizor,
Nu-mi trebuie nici lux, nici îmbuibare…
Puţin îmi pasă de trăiesc sau mor
Dar vreau să fiu al vostru, nu al lor!

Eu ştiu c-aveţi profesii elevate
Că sunteţi la curent cu date noi,
C-aveţi servici ca eu să am de toate,
Dar fiindcă vă iubesc pe amândoi
Vă spun : „Eu am nevoie doar de voi!”

Aş vrea ca jucărie ochii mamei,
Nu ochii-ndepărtaţi ai vreunui unchi.
Când ne-ntâlnim atraşi de glasul foamei
Şi nu pot sta la tata pe genunchi
Mă simt ca o mlădiţă fără trunchi.

Nu vreau să fiu un deget ce acuză,
Găsind olarul singur vinovat.
Am gând curat, şi inima refuză
O bombă cu efect întârziat:
Vreau să devin un om adevărat!

De-aceea vreau părinţii mei să vadă,
Să aibă sufletul mereu atent,
Ca-n ochii mei umbriţi de viaţa fadă
Să descifreze strigătul urgent :
„Vă rog iubiţi-mă inteligent!”

de Romulus Chelbegean material preluat de la http://gradinitaamicii.gradinite.edu.ro/revista%20amicii.pdf

Un tren lung ne pare viața…

Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;
Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut…

Iar durerile sunt stații lungi, de nu se mai sfârșesc,
și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerabdare înainte tot privim,
să ajungem mai degrabă la vreo țintă ce-o dorim.

Ne trec zilele și anii, clipe scumpe și dureri,
noi trăim hrăniți de visuri și-nsetați după plăceri.
Mulți copii voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit!…
Iar câte-un bătrân coboară trist, și frânt, și istovit.

Vine odată însă vremea să ne coborâm și noi;
ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?
Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,
sună-n Gara Veșniciei; am trăit și n-am știut!…

Autor Traian Dorz, material preluat de pe www.resursecrestine.ro

Fă-ți timp

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ți timp să vezi durerea și lacrima arzând,
Fă-ți timp să poți, cu mila, să le alini, trecând.

Fă-ți timp pentru-adevăruri și adânciri în vis,
Fă-ți timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ți timp să vezi pădurea, s-asculți lâng-un izvor,
Fă-ți timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ți timp s-aștepți din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ți timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,
Fă-ți timp să stai cu mama și tatăl tău bătrâni,
Fă-ți timp de-o vorbă bună și-o coajă pentru câini.

Fă-ți timp să stai aproape de cei iubiți, voios,
Fă-ți timp să fii și-al casei în slujba lui Cristos,
Fă-ți timp să guști frumsețea din tot ce e curat,
Fă-ți timp, căci ești de taine și lumi înconjurat.

Fă-ți timp de rugăciune,de post și meditări,
Fă-ți timp de cercetarea de frați și de-adunări,
Fă-ți timp și-adună-ți zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ți timp, căci viața trece și când nu faci nimic.

Fă-ți timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ți timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ți timp s-asculți la toate, din toate să înveți,
Fă-ți timp să dai vieții și morții tale preț.

Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieții n-o mai strângi.

Autor Traian Dorz, material preluat de pe www.resursecrestine.ro

The Sunset Limited

Un film metaforă.

Doi actori excepționali în rolurile lor.

Două vieți, două destine atât de diferite care se intersectează pentru o noapte: intelectualul ”rătăcit”, cu o tentativă de suicid și fostul deținut căruia Dumnezeu i-a (mai) dat o șansă și o nouă vocație, de a salva suflete.

O cameră și o discuție.

O perspectivă dialectică asupra căutării de sine, o infinitate de întrebări fără răspuns, o incitare la reflecție: Ce ne ține ancorați pe peron atunci când trece The Sunset Limited?

Un final excepțional învăluit de razele soarelui ce aduc, într-o lumină celestă, speranța binelui.

O simplă pledoarie a talentului actoricesc și în același timp o dovadă a faptului că se pot face filme bune fără un buget uriaș sub umbrela unor case de producție celebre.