100 de ani de teatru

În viața urbei mele, la kilometrul zero, a fost marcat zilele acestea un moment relevant pentru cultura locului: 100 de ani de la așezarea ”pietrei de fundațiune” a Teatrului Mihai Eminescu Botoșani. Un eveniment emoționant, în cadrul căruia reprezentanți ai diferitelor generații de actori au dăruit audienței amintiri, depănate de un fir invizibil – al pasiunii pentru teatru.

Am vizionat apoi piesa prezentată în premieră, asociind (compulsiv și obsesiv) gânduri acestei aniversări.

Găsesc impresionantă povestea așezării ”pietrei de fundațiune”. Pentru că în urmă cu o sută de ani, la începutul scolului XX, un grup de cetățeni ai ”comunei” de atunci au simțit o nevoie – aceea de a avea un teatru. Un efort convergent, animat de o nevoie de cultură a comunității s-a materializat astfel, în puțin timp, într-un lăcaș oferit scenei. În zilele noastre acest lucru pare/este neverosimil.

De altfel, într-un mod genial, mesajul transmis de premiera prezentată în aceeași seară surprinde simbolic acest neverosimil contemporan.

Pentru că citim din ce în ce mai puțin și chiar și atunci rămanem orbi, întocmai ultimului cititor, mesajului salient ascuns printre cuvinte.

Pentru că specia cititorului este una pe cale de dispariție, cărțile devin periculoase iar autorii sunt casați în ritm constant.

Pentru că Margareta, Mâșkin, Anna Karenina & comp. par a avea sortite veacuri de singurătate între coperțile pline de praful pe care îl așează fiecare dintre noi peste nevoia de cultură.

Pentru că nu mai atragem copiii spre lectură decât cu promisiunea unor recompense sau amenințarea unei pedepse.

Pentru că avem Internet, ”lăcașuri de cultură” moderne, alte nevoi.

Pentru că librăriile au dispărut una câte una: s-au transformat în filiale de bănci (Stadion), farmacii (Gară), spații comerciale (fosta Casa Cărții, fostul magazin Botoșani), sedii ale reprezentanțelor de telefonie mobilă (Centrul vechi), etc… Și poate de aceea, nouă, ”oamenilor viitorului !!!???” – din perspectiva grupului animat în 1912 de dorința de a avea un teatru – ni se transmite într-o seară omagială, în 2012, un mesaj final amar: ”Citiți”

Precizare: Deși au originea într-un eveniment real, aceste rânduri sunt pură ficțiune, asociate așa cum spuneam mai sus unor gânduri personale, orice asemănare cu prezentul fiind pur întâmplătoare (?).

Jeff Kinney vs Mircea Sântimbreanu


Acest post a fost inspirat de copiii de la atelierul de lectură , cărora le mulțumesc, pe această cale. Sâmbătă, la prima întâlnire am lecturat și discutat ”Un băiat citit” de Mircea Sântimbreanu, autor despre care copiii mai auziseră, ba chiar unii mai citiseră o povestioară, două din ”Recreația mare”.

Și de la Titi Brumărescu am ajuns, pe calea școlăreilor năstrușnici, la Greg… surpriza plăcută a fost că toată lumea îl cunoștea pe Greg (răsfoisem și eu, în urmă cu câteva luni cartea lui Kinney, după ce un copil mi-a vorbit pe nerăsuflate despre brânza mucegăită de pe terenul de sport deși nu rămăsesem prea entuziasmantă, probabil o priveam cu ochii adultului).

Este extraordinar faptul că o carte ne poate plasa într-o discuție atât de interesantă dar mă întreb (din nou) cum se face că știm cine e Greg și mai puțin ”elevul” lui Sântimbreanu.

Au mai mult farmec întâmplările din ”Jurnalul unui puști”, și-au pierdut din candoare cele din școala lui Sântimbreanu, o fi efectul de globalizare, doar strategia de marketing, grafica – felul în care e redactat și prezentat textul? Eu, una recunosc că m-au impresionat, în ediția ”Recreația mare” pe care o dețin, desenele lui Iurie Darie – sunt fantastice.

Am crezut dintotdeauna că nu există cărți neinteresante ci cărți care ne stimulează mai mult sau mai puțin să le citim și, din această perspectivă, cel puțin pe categoria școlărei, cartea lui Kinney a devenit una populară.

Și atunci de ce să nu îl punem pe Kinney să joace în echipa noastră, a celor care promovează lectura, și să îl rugăm să ni-l introducă și pe Sântimbreanu & company… noi am reușit. Pentru că la întâlnirea următoare (24 martie), copiii de la atelierul de lectură au ales să citim și să discutăm o altă povestioară (”eventual două” cum spunea unul dintre ei) din ”Recreația mare” și cu Greg să ne întâlnim, virtual… într-o altă sâmbătă.

Și să nu uităm că sâmbăta se citește – măcar o pagină, două!

Dacă nu sunt indiscretă, tu de ce nu citești?

Într-o lume în care tehnologia avansează în mod constant, facilitând accesul la informație și diversificând sursele personale de informare, interesul pentru lectură pare să fi scăzut drastic. În fața acestei oportunități pe care unii doar au visat-o în vremuri nu demult apuse – paradoxal – motivele cel mai des invocate sunt două: lipsa resurselor financiare și a timpului.

La o primă vedere ambele par a fi pertinente: e criză și cumpărarea unei o cărți e poate ultimul item pe lista de nevoi persoanale (dacă există) iar timpul din păcate nu se dilată astfel încât să îți poți permite să citești măcar 10-20 de pagini pe zi.

O privire mai atentă (fie ea și a nespecialistului în psihologie și științe ale educației) demontează rapid ambele motive amintite mai sus, mai degrabă produse ale disonanței cognitive decât reflectare a realității.

Mai simplu, pentru a elimina disconfortul produs de două elemente „e bine să citești” (impus de mediul educațional, poate și de cel familial) și ”nu îmi place/nu îmi folosește la nimic/e pierdere de timp” (impus de anturajul de covârstnici, personaje promovate de mijloace media) individul alege să diminueze unul dintre ele (element disonant). Rodul acestui proces este tocmai o scuză de genul „nu am timp” sau „nu am bani”.

***

Și uite-așa reușesc să nu neg importanța lecturii, chiar e necesară, indispensabilă dezvoltării personale și Doamne cât mi-ar plăcea să citesc dar vezi… nu am timp. Și ca să nu rămân descoperit în cazul în care îmi amintesc că există week-end…nu am nici bani să cumpăr o carte ( cât pot fi de scumpe!!!). Poate cineva să mă contrazică?
A… uitasem… nu există bibliotecă în localitate!

P.S. Lectura nu e o opțiune, e o necesitate din perspectiva stimulării activității cerebrale și a optimizării proceselor cognitive.