Jacques Henri Lartigue – The Boy who Never Grew Up

Am vizionat filmulețul dedicat lui Lartigue întâmplător, într-un muzeu în care căutam cu nerăbdare o pictură a lui Van Gogh. Obișnuită cu fluxul de turiști caracteristic unui loc ce adăpostește opere celebre am rămas uimită privind o sală plină și un domn care ținea un discurs; după câteva minute au început să ruleze imaginile pe ecran.

Nu știu de ce am ales să mă așez alături de ceilalți, cu atât mai mult cu cât nu îmi place limba franceză, dar au fost câteva zeci de minute în care am privit fascinată succesiunea de instantanee ce prezentau o viață de om – a lui Lartigue.

La început un copil ce descoperă și surprinde, cu un aparat de fotografiat mai înalt și mai greu decât el, lumea… am râs de oameni și animale zburătoare, de tumbe și căzături, mașinării ingenioase și roți contorsionate…

Un copil care crește apoi, dar nu încetează să fotografieze de-a lungul a peste 80 de ani, lăsând moștenire statului francez cea mai amplă autobiografie vizuală produsă vreodată. Fotografii ce par ireale la o primă vedere, cu atât mai mult în contextul în care la începutul anilor 1900 nu exista tehnologia avansată accesibilă în zilele noastre.

M-au impresionat frumusețea și eleganța femeilor pe care le-a imortalizat.

M-a impresionat faptul că Lartigue a reușit, ca prin magie, să oprească timpul de atâtea ori, doar pentru câteva secunde, pentru a fixa în memoria aparatului său o imagine…

Lartigue ne arată fotografiindu-și viața și colecționând asiduu propriile instantanee că o existență umană poate fi nu numai narată ci și privită, retrospectiv, într-o suită de imagini, legate parcă de un fir invizibil.