Casa sufletului

Un bătrân tâmplar se afla în pragul pensionării.

Era încă în putere de aceea patronul său îl mai dorea la lucru în echipă. Cu toate acestea bătrânul era hotărât să se retragă, pentru a duce o viață mai liniștită alături de familie. Renunța la un salariu bunicel dar prefera liniștea. Cu părere de rău pentru pierderea unui meșter așa de priceput, patronul îi ceru să mai construiască doar o singură casă. Bătrânul acceptă, însă nu mai punea suflet în ceea ce făcea. Chema ajutoare nepricepute și folosea scânduri nepotrivite. Și lui îi era rușine de cum arăta ultima lucrare.

Când în cele din urmă o isprăvi, patronul veni să o vadă. Îi dărui tâmplarului cheia de la intrare, zicându-i :
- Aceasta este casa ta, darul meu pentru tine!

Tâmplarul rămase uimit. Ce mare rușine!
Dacă ar fi știut că își construiește propria casă, atunci ar fi făcut-o cu totul altfel.

***

La fel ca și tâmplarul din poveste unii dintre noi ne oprim, din diverse motive, din a mai face investiții în ”casa sufletului”.
Ne înconjurăm de lucruri prețioase – etalându-le cât se poate de des, construim fortărețe în care ne izolăm de ceilalți, împodobim pereți, încăperi sau propriul corp, urcăm treptele afirmării profesionale și… nu mai râmân resurse.
Exersăm ”a avea” și mai puțin ”a iubi”, ”a observa”, ”a ajuta, ”a înțelege”, ”a empatiza” uitând că, în acest sens, destinația e una singură – un ”Pustiu” – pe care Goga îl redă magistral în câteva versuri :

Eu când mă uit în mine-arare,
Sărmanul suflet mă-nspăimântă,
O casă goală mi se pare,
O casă care nu cuvântă…

În jur ograda e pustie,
Perdeaua la fereşti e trasă,
Iar într-un colţ pare că scrie:
Stăpânul a plecat de-acasă!

Cetatea

Era odată un bătrân care şedea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo!
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:
- Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:

- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?

– Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei.

Măgarul bătrân

Într-o bună zi măgarul unui ţăran cazu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut.

Până la urmă ţăranul hotărî că măgarul era oricum bătrân iar că fântâna, fiind secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. Astfel a ajuns la concluzia că nu mai merita osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei.

Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începu să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei.

Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeţi bune de pământ măgarul se potoli şi tăcu.

Ţăranul privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu.

Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând toata lumea fu martoră, cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sări peste ghizduri şi ieşi.