Viața ca un basm

Nu e nimic mai frumos decât un basm – la vremea dejnădejdii.

Am crezut mereu în forța tămăduitoare a basmului, poate încă de pe vremea când eram doar ochi și curiozitate. Atunci, bunicul îmi citea povești iar eu proiectam, ca pe un imens ecran, ținuturi magice pe pereții odăii. Am plâns când a murit Bălăioara, neînțelegând prea mult din ce înseamnă ”nedreptate”. M-am întristat și când Făt Frumos a părăsit ținutul tinereții și al vieții veșnice, neînțelegând, din nou, prea mult din ce înseamnă ”dor” (erau cuvinte din vocabularul oamenilor mari).
Aveam să aflu însă, peste ani, în vremurile dejnădejdii, ce-nseamnă dor, ce-nseamnă nedreptate… și-aveam să mă întorc la basm în încercarea de a găsi noi sensuri; să văd totul cu alți ochi și să proiectez alte imagini vrăjite pe ecranul imens al minții mele. Aveam să fiu eu Făt Frumos, trăind în tărâmul tinereții și al vieții fără de moarte (cu toții credem uneori că trăim acolo), ademenită de o săgeată – moartea unui prieten drag și să mă-ntorc, cuprinsă de dor, ștergând amintiri de praf în ținuturi în care oamenii deja uitaseră oameni(i). Și aveam să plâng, de dor și de nedreptatea Morții ce dă palme prematur, precum odinioară Bălăioarei…

…toate astea nu le știam atunci, când citea bunicul povești; le știu însă acum, pentru că, la urma urmei, nu e nimic mai frumos decât un basm – la vremea dejnădejdii.

Inedit

Existența mea cotidiană este perturbată în mod plăcut, anual, în luna august de cei care se întorc pentru câteva săptămâni, de pe alte tărâmuri (reale). După uzualul tir de întrebări: ”Mai poți?”, ”Nu te-ai săturat încă”, ”Ce îți place aici?”, ”Mai intenționezi să rămâi?” – care primește constant aceleași răspunsuri, situația se normalizează. Depănăm aminitiri, împărtășim emoții, gânduri, impresii despre locurile și oamenii de prin alte părți, despre cursul vieților noastre, bucurându-ne de cele câteva săptămâni. Și fiecare își urmează apoi calea, mai mult sau mai puțin lungă, spre locul în care a ales să prindă noi rădăcini. Cu experiența anilor de imigrant în spate dar și cu cea a călătorului, eu îmi reactualizez alegerea de a rămâne. Anul acesta însă a (mai) rămas, alături de mine, episodul evocat de un prieten.

Undeva, în Elveția, dacă îmi amintesc bine, dar nu locul e relevant, el a văzut un magazin. Un magazin alimentar în care nu exista vânzător. Nimic interesant, putea fi închis, m-am gândit eu. Nu, nu era închis, dimpotrivă. Oamenii intrau, cântăreau produsele, scoteau banii și… îi lăsau pe tejghea. Nu am întrebat dacă existau camere de supraveghere. Nesemnificativ acest lucru, conceptul însă fantastic precum și aplicabilitatea lui.

Recunosc că m-am gândit atunci că aș vrea să emigrez pe un asemenea tărâm, evocând cu nostalgie populații de personaje înzestrate cu însușiri fantastice: onestitate, cinste, sinceritate, franchețe, altruism, empatie, respect, bunătate, deschidere mentală, echilibru, etc… Recunosc deasemenea, că vizualizez acel tărâm și în prezent, seara, când revin acasă, după ce trag ușa și, în mod automat, încui cele două yale.

E basmul meu, de adult.