Yann Martel. Frica.

”Trebuie să spun câteva cuvinte despre frică. Este singurul dușman adevărat al vieții. Numai frica poate învinge viața. Este un adversar inteligent, viclean; cât de bine știm că așa este. Nu are nici decență, nu respectă nicio lege sau convenție, este nemilos. Te atacă în punctul cel mai slab, pe care îl descoperă numaidecât. Întotdeauna pornește din minte. La început ești calm, stăpân pe tine, fericit. Apoi frica, deghizată în hainele unei simple îndoieli, se strecoară în mintea ta ca un spion. Îndoiala se întâlnește cu neîncrederea, care încearcă să o împingă la o parte. Dar neîncrederea este un biet soldat prost înarmat. Îndoiala îl va învinge foarte ușor. Devii neliniștit. Rațiunea îți sare în ajutor. Capeți din nou încredere. Rațiunea este dotată cu arme și tehnologie de ultimă oră. Dar spre uimirea ta, în ciuda strategiei superioare și a numărului de victorii categorice, rațiunea este înfrntă. Te simți din ce în ce mai slăbit, mai nesigur. Neliniștea se transform în groază. Frica îți cuprinde apoi întregul corp, care deja își dă seama că se petrece ceva groaznic. Deja plămânii ți-au dispărut ca o pasăre în zbor, iar curajul ți s-a topit ca un șarpe. Limba îți atârnă moale ca un opossum, în timp ce falca începe să ți se miște cu putere. Surzești. Mușchii încep să tremure de parcă ar avea malaria iar genunchii ca și cum ar dansa. Inima ți se încordează prea tare, în timp ce sfincterul ți se relaxează prea mult. La fel se întâmplă și cu restul corpului. Fiecare parte a organismului cedează în felul său. Numai ochii rămân vii. Ei dau mereu atenția cuvenită fricii.
Te grăbești să iei decizii. Renunți la ultimii aliați: speranța și încrederea. Iată, te-ai învins singur. Frica, de fapt o simplă impresie te-a cucerit.
Sentimental e greu de descries. Căci frica, frica adevărată, care te zguduie până în străfunduri, pe care o simți când ajungi față în față cu moartea, se instalează în mintea ta ca o cangrenă: face să putrezească totul, chiar și cuvintele cu care vorbești despre ea. Așa că trebuie să lupți din greu pentru a o exprima. Trebuie să te străduiești mult să arunci lumina cuvintelor asupra ei. Căci dacă nu o faci, dacă frica devine un întuneric de neexprimat pe care îl eviți, poate chiar îl uiți,te expui altor atacuri ale fricii pentru că niciodată nu te-ai luptat cu adevărat cu adversarul care te-a învins.”
Sursa:fragment din ”Viața lui Pi”, Yann Martel

P.S. Invitație la autoexplorare: Cum ”arată” frica ta?

Ivan Ilici și… câteva întrebări

De ce să mă mint?
Am fost aici iar acum mă duc acolo. Încotro?
Când n-am să mai fiu, atunci ce-o să fie? Dar unde am să fiu eu, când n-oi mai fi aici? Oare asta-i moartea?
Oare e cu putință ca ea (moartea) să fie realitatea?
Este adevărat că aici, lângă această perdea, eu ca la un asalt, mi-am pierdut viața. Oare e cu putință?
Oare niciodată nu o să-ți fie rușine să minți?
De ce-ai făcut Tu toate acestea? De ce m-ai adus până aici? De ce, de ce mă chinuiești așa de îngrozitor? Ce ți-am făcut eu Ție? Pentru ce?
Cum ai trăit tu bine înainte, bine și plăcut? întrebă glasul(sufletului)
Dar ce este asta? De ce?
Iar dacă viața este într-adevăr atât de păcătoasă și lipsită de sens, atunci de ce să mori și, murind, să suferi?
Poate că nu am trăit cum trebuie?
Dar se poate să nu fi trăit cum trebuie, de vreme ce făceam totul așa cum trebuia?
Și acum ce vrei? Să trăiești? Cum să trăiești?
De ce, pentru ce, toată suferința asta cumplită?
Nu pot să mă-npotrivesc, dar măcar de-aș putea să înțeleg: pentru ce?
Suferință, moarte… de ce?
Dar dacă într-adevăr întreaga mea viață conștientă a fost ”alta decât se cădea”?
Dacă-i așa, dacă plec din viață cu conștiința faptului că am irosit tot ce mi s-a dat și că nu mai pot îndrepta nimic, atunci cum vine asta?
Dar ce fel este acest ”așa cum trebuie”?

Sursă: întrebări selectate din monologul interior al personajului principal din ”Moartea lui Ivan Ilici” de Lev Nikolaevici Tolstoi

Acolo…

Dincolo de frică, există nenumărate oportunități ce pot fi valorificate.
Dincolo de patternurile transgeneraționale, există alegerea adultului din tine – de a fi altfel.
Dincolo de ieri, este un mâine care așteaptă nerăbdător să nu mai fie rodul procrastinării.
Dincolo de timp, este prietenia.
Dincolo de spațiul de confort, există provocarea vieții tale.
Dincolo de poveste, există un adevăr.
Dincolo de suferință, există o concluzie.
Dincolo de nedreptatea ta, încep nedreptățile celorlalți.
Dincolo de astăzi, este restul zilelor tale așteptând să fie altfel.
Dincolo de distanțe sunt oamenii.
Dincolo de furie, este acceptarea.
Dincolo de înțelepciunea celorlalți, este grila ta de lectură a realității.
Dincolo de moarte, există cuvinte.
Dincolo de ceea ce sunt eu, este ceea ce poți face TU, pentru că…
dincolo de tine… este SCHIMBAREA.

Corpul – prietenul nostru invizibil

”Este dezonorant pentru un suflet care gândește să trăiască într-o casă atât de minunat construită cum este corpul, fără să vrea să se familiarizeze cu admirabila sa structură” (Robert Boyle)

Trăim într-un corp zeci de ani și, totuși, pentru mulți ”admirabila structură” rămâne un mister.

Cu toată tehnologia disponibilă ne interesăm de continente, planete, civilizații dispărute, mașinării complexe, etc… și mai puțin de corpul în care trăim.

Îi ignorăm semnalele adesea, deși stă de veghe necontenit, îl amăgim cu o cafea/alte stimulente când ne spune că e obosit, îl otrăvim cu alimente de tot felul fără a mulțumi niciodată maiștrilor chimiști ce încearcă să reducă la maximum stricăciunile astfel cauzate, uităm să-i încărcăm bateriile privându-l de somn și relaxare, îl ornăm și-i punem măști pentru a-i ascunde imperfecțiunile închipuite, îl privim și îl evaluăm după canoane estetice disfuncționale, îl mutilăm cu operații estetice inutile doar pentru puțin volum ici-colo sau pentru ceva suplețe dincolo.

Paradoxal, conștientizăm parte din complexitatea sa pe măsură ce îmbătrânim și pierdem din funcționalitatea superioară cu care am fost obișnuiți. Ne panicăm și îl urâm pentru că se degradează, pentru că nu mai e perfect și nu secondează dorința noastră de nemurire.

Uităm însă și atunci că EL a așteptat o viață, cu răbdare, să-i oferim câteva minute, să-l privim, să-l ascultăm și să-l înțelegem. Nu culoarea ochilor, armonia feței, o pereche de sâni/mușchi și de picioare lungi, o podoabă capilară – ci pe EL, corpul, cea mai minunată și fascinantă creație.

O creație care sfidează pur și simplu posibilitățile celui mai exclusivist laborator de cercetare din Univers, prietenul nostru invizibil.

Virginia Satir: Declarația mea de apreciere personală

Eu sunt EU.

În toată lumea nu mai este nimeni exact ca mine.

Există oameni care au niște părți asemănătoare cu ale mele dar nu seamană cu mine perfect. De aceea, tot ce vine din mine îmi aparține numai mie, pentru că doar eu am hotarat așa.

EU îmi aparțin cu totul – corpul meu, cu tot ceea ce face el, mintea mea cu toate gândurile și ideile, ochii mei și toate imaginile pe care le văd, sentimentele mele, oricare ar fi ele – furie , bucurie, dragoste, frustare, dezamăgire, nerăbdare, buzele mele și toate cuvintele rostite – politicoase, dulci și aspre, corecte sau incorecte, glasul meu răspicat sau șoptit, toate faptele mele, fie că includ pe alții sau numai pe mine.

Am propriile mele fantezii, propriile mele vise, speranțe și spaime.
Am propriile mele triumfuri și succese, dar și propriile eșecuri și greșeli.

Pentru că EU îmi aparțin mie, mă pot cunoaște îndeaproape. Făcând acest lucru, mă pot iubi și pot fi prietena tuturor părților care mă alcătuiesc. Numai atunci o să pot să le fac pe ele să lucreze pentru propriul meu interes.

Stiu că există anumite aspecte legate de mine care mă derutează, iar altele pe care nu le cunosc. Dar atâta vreme cât sunt prietenoasă și drăgostoasă cu mine însămi, pot căuta curajoasă și plină de speranță modalități de a afla mai multe despre mine.

Oricum aș arăta și m-aș auzi, orice aș spune și aș face, și orice aș gândi și aș simți la un moment dat, mă reprezintă întru totul pe mine. Clipa aceea este autentică și mă arată pe mine cum sunt în acel moment.

Când revăd mai târziu cum am arătat și cum m-am auzit, ce am spus și ce am făcut, cum am gândit și ce am simțit, am senzația că multe părți nu mi se potrivesc. Atunci las, trec peste aceste părți, păstrându-le doar pe acelea care mi se potrivesc și încercând să inventez altele noi în locul celor abandonate.

Văd, aud, simt, gândesc, spun și fac. Posed instrumentele de a supraviețui, de a fi alături de ceilalți, de a realiza ceva bun și de a găsi un rost și o ordine în mulțimea de oameni și de lucruri din afara mea.

EU îmi aparțin mie și de aceea mă pot construi.

EU sunt EU și mă simt bine.

Sursă foto: Wikipedia

După un timp

După un anumit timp, omul învaţă
să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet,
şi învaţă
că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva
şi a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă,
și aşa,
omul începe să înveţe
Că sărutările nu sunt contracte
şi cadourile nu sunt promisiuni,
şi aşa omul începe
să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi,
şi învaţă
să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum,
pentru că terenul lui “mâine” este prea nesigur pentru a face planuri …
şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.

Şi după un timp,
omul învaţă
că dacă e prea multă, până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează.
Aşa că începe să-şi planteze propria grădină
şi-şi împodobeşte propriul suflet,
în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori,
şi învaţă
că într-adevăr poate suporta,
că într-adevăr are forţă,
că într-adevăr e valoros,
şi omul învaţă şi învaţă …
şi cu fiece zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi oferă un viitor bun,
înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.

Cu timpul înţelegi
că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale,
fără a pretinde să te schimbe,
îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti.

Îţi dai seama cu timpul
că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea,
în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sînt număraţi,
şi că cel care nu luptă pentru ei,
mai devreme sau mai tîrziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mînie,
pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar că a ierta,
asta doar sufletele cu adevărat mari pot.

Cu timpul înţelegi
că dacă ai rănit grav un prieten,
e foarte probabil că niciodată prietenia nu va mai fi la aceeaşi intensitate.

Cu timpul îţi dai seama
că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi,
într-o bună zi vei plînge după cei pe care i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îţi dai seama
că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama
că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană,
mai devreme sau mai tîrziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.

Cu timpul înveţi
că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă,
asta va determina că în final, ele nu vor mai fi aşa cum sperai.

Cu timpul îţi dai seama
că în realitate, cel mai bine nu era viitorul,
ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea
că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur,
îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi acum s-au dus şi nu mai sunt…

Cu timpul vei învăţa
că încercînd să ierţi
sau să ceri iertare,
să spui că iubeşti,
să spui că ţi-e dor,
să spui că ai nevoie,
să spui că vrei să fii prieten,
dinaintea unui mormânt,
nu mai are nici un sens.

Dar din păcate, se învaţă doar cu timpul

Poem scris de Jorge Luis Borges, preluat de pe www.artadeatrai.ro; sursă foto: Wikipedia

Copacul fericirii

Petru că somnul nu voia să vină, am luat la răsfoit un material despre dependența de alcool. Printre fișele de lucru am găsit aceste rânduri extraordinare. Am revăzut, printre îndemnurile enumerate, câteva dintre strategiile propuse de abordarea cognitivă dialectică, modulul toleranță la suferință. Și mi-am reamintit ce îmi spunea odată un client în legătură cu aceste strategii: ”Era atât de simplu, doamnă!” Poate pentru unii e simplu, poate pentru alții un pic mai complicat să găsești acel echilibru emoțional, să identifici acele strategii de detensionare dar cu siguranță secretul reușitei este exercițiul… (și răbdarea).

***

Zâmbeşte tuturor.
Construieşte un album de familie.
Numără stelele. Imită o persoană pe care o iubeşti.
Sună-ţi prietenii. Spune-i cuiva “Mi-e dor de tine!”
Vorbeşte cu Dumnezeu. Redevino… copilul de altădată.
Sari coarda. Uită cuvântul “ranchiună”. Spune “DA”.
Ţine-ţi promisiunile. Râzi! Cere ajutor. Schimbă-ţi pieptănătura.
Fugi……. Cântă……. Aminteşte-ţi de o aniversare. Ajută un om sărac.
Termină un proiect. Gândeşte! Ieşi pentru a te distra. Oferă-te voluntar.
Răsfaţă-te într-o baie cu spumă. Fă cuiva o favoare. Ascultă cântecul greierilor.
Visează cu ochii deschişi. Închide televizorul şi vorbeşte. Fii amabil!
Dă-ţi voie să greşeşti. Iartă! Mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru soare.
Arată-ţi deschis fericirea. Fă un cadou. Acceptă un compliment. Priveşte atent o floare.
Interzice-ţi să spui “Nu pot!” timp de o zi. Trăieşte-ţi clipa! Continuă o tradiţiea familiei. Începe o altă zi. Astăzi nu îţi face griji! Exersează curajul în lucrurile mici.
Ajută un vecin la greu. Mângâie un copil care suferă. Ascultă un prieten.
Priveşte fotografiile vechi. Imaginează-ţi valurile mării. Joacă-te cu jucăria ta
preferată. Dă-ţi voie să fii simpatic. Salută-ţi primul noul vecin.
Fă pe cineva să se simtă bine-venit. Promite cuiva că îl vei ajuta.
Aminteşte-ţi că nu eşti singur. Laudă întreit o faptă bună.
Primeşte în sufletul tău şi în casa ta un căţel de pe stradă.
Hrăneşte-l! Vorbeşte-i! Păstrează-l!
Şterge lacrimile de pe un obraz.
Cumpără-ţi o ciocolată.
Împarte-o cu un
pofticios. Fii iar
curios. Găseşte
un lucru nou,
ceva frumos,
ceva interesant.
Dă-te în leagăn.
Citeşte o poveste.
Povesteşte-o unui
copil. Scrie o poezie.
Dăruieşte-o “jumătăţii” tale.
Stai drept. Sădeşte un copac.
Mulţumeşte-le celor de la care ai învăţat.
Sădeşte şi tu un arbore al vieţii în inima şi sufletul cuiva!

(după www.damaideparte.ro)

Dacă

Dacă ştii cumpătul să ţi-l păstrezi, când toţi în jurul tău şi-l pierd
Și tot pe tine te-nvinovăţesc,
Dacă încrederea în tine nu-ţi slăbeşte când toţi în juru-ţi se-ndoiesc,
Dacă până şi îndoiala lor tu ştii s-o stăpâneşti;
Dacă, neostenind de-ndelungata aşteptare, ştii încă să aştepţi,
Sau, de minciună-nconjurat, minciuna nu o foloseşti
- Fără să vrei să pari prea bun sau prea înţelepţeşte să vorbeşti
Dacă ştii să visezi astfel ca visul să nu te robească,
Dacă ştii să gândeşti fără ca singur gândul ţel să-ţi fie,
Dacă ştii să-nfrunţi deopotrivă izbânda şi necazul
Și pe-aceste două mari amăgitoare cu-aceeaşi ochi să le priveşti,
Dacă poţi îndura ca adevăruri ce-ai rostit, răstălmăcite de mişei, laţ pentru proşti s-ajungă
Sau lucrurile carora le-ai închinat o viaţă zdrobite să le vezi , şi din nimic, din nou să le zideşti
Dacă din tot ce-ai dobândit, poţi face o singură grămadă
Pe care s-o arunci din nou în joc, şi, dintr-o dată
Dacă pierzi, să ştii s-o iei iar de la capăt:
Inima, nervi şi simţuri dacă ştii să le cruţi
Ca să-ţi poată sluji şi-atunci când vor slăbi
Şi-astfel să faci ca ele să dureze şi-atunci când nu vei fi
Decât doar o voinţă care să le ordone: Rezistaţi !
De poţi să te-ntovarăşeşti cu regi şi să rămâi curat,
De poţi vorbi mulţimilor fără a fi-ngânfat,
De nu te pot răni duşmanii şi nici prea iubitorii tăi prieteni,
De se pot bizui pe tine toţi, dar nu prea mult doar unul,
Dacă minutul ne-ndurător în şaizeci de secunde preţioase-l poţi schimba,
Atunci întreaga lume, cu tot ce ea cuprinde, îţi aparţine
Şi ce e mai de preţ, prietene, un OM întreg vei fi făcut din tine.

poezie de Rudyard Kipling
sursă foto Wikipedia

Povestea celor trei porți – Invitație la autoexplorare

Un rege avea un fiu deștept și curajos. Ca să îl pregătească pentru a înfrunta viața, îl trimise la un batrân înțelept.
- Luminează-mă! Ce trebuie să știu în viață?
- Vorbele mele se vor pierde precum urmele pașilor tăi pe nisip, dar o să-ți dau totuși câteva sfaturi. În drumul tău prin viață vei întâlni trei porți. Citește ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorință mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăiești din nou și din nou ceea ce încerci să eviți. Nu pot să îți spun mai mult. Tu singur trebuie să treci prin asta, cu inima și cu trupul. Acum du-te! Urmează drumul acesta din fața ta.

Batrânul înțelept dispăru și tânărul porni pe drumul vieții. Nu după mult timp, se găsi în fața unei porți mari, pe care se putea citi: SCHIMBĂ LUMEA!
Asta era și intenția mea, gândi prințul, căci chiar dacă sunt lucruri care îmi plac pe această lume, altele nu-mi convin deloc.

Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea și vigoarea îl impinseră să se confrunte cu lumea, sa întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea dupa dorința sa. El găsi plăcerea și beția cuceritorului, dar nu și alinarea inimii. Reuși să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară.

Anii trecură. Într-o zi îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept, care îl întrebă:
- Ce ai învățat tu pe acest drum?
- Am învățat să deosebesc ceea ce e în puterea mea de ceea ce îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.
- Bine, spuse batrânul. Utilizează-ți forțele pentru ceea ce stă în puterea ta și uită ceea ce-ți scapă printre degete. Și dispăru.

Puțin după această întâlnire, prințul se găsi în fața celei de-a doua porți, pe care stătea scris: SCHIMBĂ-I PE CEILALȚI!
Asta era și intenția mea, gândi el. Ceilalți sunt sursă de plăcere, bucurii și satisfacții, dar și de durere, necazuri și frustrări. El se ridică deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul său. Încercă să le patrundă în caracter și să le extirpe defectele. Aceasta fu a doua luptă.

Într-o zi, pe când medita asupra utilității tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalți, îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept, care-l întrebă:
- Ce ai învațat tu, deci, pe acest drum?
- Am învățat că nu ceilalți sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacțiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine prind rădăcină toate aceste lucruri.
- Ai dreptate, spuse batrânul. Prin ceea ce trezesc ceilalți în tine, ei te descoperă în fața ta. Fii recunoscător celor care fac sa vibreze în tine bucuria și plăcerea, dar și celor care fac să se nască în tine suferința sau frustrarea, căci prin ei viața îți arată ce mai ai încă de învățat și calea pe care trebuie să o urmezi.

Nu după multă vreme, prințul ajunse în fața unei porți pe care scria: SCHIMBĂ-TE PE TINE ÎNSUȚI!
Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de facut, își spuse el și începu lupta cu el însuși. Căută să patrundă în interiorul său, să-și combată imperfecțiunile, să-și înlăture defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea, tot ce nu corespundea idealului său.

Dupa cățiva ani de luptă cu el însuși, după ce cunoscu câteva succese, dar și eșecuri și rezistențe, prințul îl întâlni iarăși pe bătrânul înțelept, care-l întrebă:
- Ce ai învățat tu pe acest drum?
- Am învățat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar și altele care ne rezistă și pe care nu le putem învinge.
- Așa este, spuse bătrânul.
- Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toți și chiar împotriva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunț, să mă dau bătut și să mă resemnez.
- Asta va fi ultima ta lecție, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te și privește drumul parcurs, răspunse bătrânul și apoi dispăru.

Privind înapoi, prințul văzu în depărtare spatele celei de-a treia porți pe care stătea scris: ACCEPTĂ-TE PE TINE ÎNSUȚI!
Prințul se miră ca n-a văzut cele scrise atunci când a pătruns prima dată prin acea poartă. În luptă devenim orbi, își spuse el. Și mai văzu zăcând pe jos, peste tot în jurul lui, tot ce a respins și învins în lupta cu el însuși: defectele, umbrele, frica, limitele sale. Le recunoscu pe toate și învăță să le accepte și să le iubească. Învăță să se iubească pe el însuși, fără să se mai compare, să se judece, să se învinovățească.

Îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept, care-l întrebă:
- Ce-ai învățat în plus pe acest drum?
- Am învățat că urând sau detestând o parte din mine înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Am învățat să mă accept în totalitate, necondiționat.
- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie să îl uiți în viață, acum poți merge mai departe.

Printul zări în depărtare cea de-a doua poartă, pe spatele căreia scria: ACCEPTĂ-I PE CEILALȚI!
Și în jurul lui recunoscu toate personele pe care le-a întâlnit în viața sa, pe cei pe care i-a iubit și pe cei pe care i-a urât, pe cei pe care i-a ajutat și pe cei pe care i-a înfruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil să le vada imperfecțiunile, defectele, lucrurile care altădată îl deranjau enorm și împotriva cărora luptase.

Bătrânul înțelept apăru din nou și îl intrebă:
- Ce-ai învățat mai mult decat prima dată pe acest drum?
- Am învățat ca fiind în acord cu mine însumi nu mai am nimic de reproșat celorlalți și nici nu mă mai tem de ei. Am învățat să îi accept și să-i iubesc așa cum sunt.
- Bine, acesta este cel de-al doilea lucru pe care trebuie să îl ții minte. Continuă drumul.

Prințul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în urmă, și văzu ceea ce era scris pe spatele ei: ACCEPTĂ LUMEA!
Privi în jurul său și recunoscu acea lume pe care a dorit să o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina și de frumusețea tuturor lucrurilor, de perfecțiunea lor.

Era totuși aceeași lume de altă dată. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi batrânul, care-l întrebă:
- Ce ai învățat pe drumul asta?
- Acum am învățat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd pe mine în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată; când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Ea există. Atât. Nu lumea mă necăjea, ci starea mea de spirit și grijile pe care mi le faceam. Am învățat să o accept fară să o judec, fară nicio condiție.
- Acesta este cel de-al treilea lucru important pe care nu trebuie să-l uiți. Acum ești împăcat cu tine, cu ceilalți și cu lumea! Ești pregătit să pornești spre ultima încercare: trecerea de la liniștea împlinirii, la împlinirea liniștii, spuse el și dispăru pentru totdeauna.

***

Acum mulți ani am întâlnit, într-o călătorie, o persoană minunată care își propunea să schimbe lumea, mai precis să distrugă o mare parte din “forțele răului”. Avea un idol care îl inspirase încă din copilărie (un unchi), o mantie magică să-l apere și… spunea o poveste extraordinară despre o lume în care nu existau balauri, zmei, scorpii… Au trecut ani de atunci dar lecturând povestea de mai sus m-am gândit: “Ce final a avut oare basmul “prințului” pe care l-am întâlnit?… Trăiește fericit într-un regat fără forțe malefice, e undeva rănit și fără vise sau a acceptat conviețuirea cu ‘forțele răului‘?”. (îmi doresc să fie valabilă prima variantă…)

Dar tu… TU ai o poveste?… îți propun cîteva minute de reflecție și…
Ce spui, accepți provocarea? Dacă da, ai putea începe chiar acum să scrii propria poveste! Cât ai reușit să schimbi sau să accepți din tine însuți? Porți în suflet eșecurile, frustrările, piedicile…? Lumea ta e populată de zâne sau de vrăjitoare? Te absoarbe răul din jur sau reușești să îl ignori? Ai reușit să îi schimbi pe ceilalți sau te-au schimbat ei pe tine? Te-ai gândit vreodată de ce ești o ființă specială, de ce ești TU? Reușești să ai o perspectivă de ansamblu a lucrurilor și să îți urmărești obiectivele sau ești distras de amănunte? Ai renunțat la visele tale? Îți cunoști defectele și calitățile? Ești conștient de impactul acestora asupra propriei povești de viață?