Yann Martel. Frica.

”Trebuie să spun câteva cuvinte despre frică. Este singurul dușman adevărat al vieții. Numai frica poate învinge viața. Este un adversar inteligent, viclean; cât de bine știm că așa este. Nu are nici decență, nu respectă nicio lege sau convenție, este nemilos. Te atacă în punctul cel mai slab, pe care îl descoperă numaidecât. Întotdeauna pornește din minte. La început ești calm, stăpân pe tine, fericit. Apoi frica, deghizată în hainele unei simple îndoieli, se strecoară în mintea ta ca un spion. Îndoiala se întâlnește cu neîncrederea, care încearcă să o împingă la o parte. Dar neîncrederea este un biet soldat prost înarmat. Îndoiala îl va învinge foarte ușor. Devii neliniștit. Rațiunea îți sare în ajutor. Capeți din nou încredere. Rațiunea este dotată cu arme și tehnologie de ultimă oră. Dar spre uimirea ta, în ciuda strategiei superioare și a numărului de victorii categorice, rațiunea este înfrntă. Te simți din ce în ce mai slăbit, mai nesigur. Neliniștea se transform în groază. Frica îți cuprinde apoi întregul corp, care deja își dă seama că se petrece ceva groaznic. Deja plămânii ți-au dispărut ca o pasăre în zbor, iar curajul ți s-a topit ca un șarpe. Limba îți atârnă moale ca un opossum, în timp ce falca începe să ți se miște cu putere. Surzești. Mușchii încep să tremure de parcă ar avea malaria iar genunchii ca și cum ar dansa. Inima ți se încordează prea tare, în timp ce sfincterul ți se relaxează prea mult. La fel se întâmplă și cu restul corpului. Fiecare parte a organismului cedează în felul său. Numai ochii rămân vii. Ei dau mereu atenția cuvenită fricii.
Te grăbești să iei decizii. Renunți la ultimii aliați: speranța și încrederea. Iată, te-ai învins singur. Frica, de fapt o simplă impresie te-a cucerit.
Sentimental e greu de descries. Căci frica, frica adevărată, care te zguduie până în străfunduri, pe care o simți când ajungi față în față cu moartea, se instalează în mintea ta ca o cangrenă: face să putrezească totul, chiar și cuvintele cu care vorbești despre ea. Așa că trebuie să lupți din greu pentru a o exprima. Trebuie să te străduiești mult să arunci lumina cuvintelor asupra ei. Căci dacă nu o faci, dacă frica devine un întuneric de neexprimat pe care îl eviți, poate chiar îl uiți,te expui altor atacuri ale fricii pentru că niciodată nu te-ai luptat cu adevărat cu adversarul care te-a învins.”
Sursa:fragment din ”Viața lui Pi”, Yann Martel

P.S. Invitație la autoexplorare: Cum ”arată” frica ta?

Ivan Ilici și… câteva întrebări

De ce să mă mint?
Am fost aici iar acum mă duc acolo. Încotro?
Când n-am să mai fiu, atunci ce-o să fie? Dar unde am să fiu eu, când n-oi mai fi aici? Oare asta-i moartea?
Oare e cu putință ca ea (moartea) să fie realitatea?
Este adevărat că aici, lângă această perdea, eu ca la un asalt, mi-am pierdut viața. Oare e cu putință?
Oare niciodată nu o să-ți fie rușine să minți?
De ce-ai făcut Tu toate acestea? De ce m-ai adus până aici? De ce, de ce mă chinuiești așa de îngrozitor? Ce ți-am făcut eu Ție? Pentru ce?
Cum ai trăit tu bine înainte, bine și plăcut? întrebă glasul(sufletului)
Dar ce este asta? De ce?
Iar dacă viața este într-adevăr atât de păcătoasă și lipsită de sens, atunci de ce să mori și, murind, să suferi?
Poate că nu am trăit cum trebuie?
Dar se poate să nu fi trăit cum trebuie, de vreme ce făceam totul așa cum trebuia?
Și acum ce vrei? Să trăiești? Cum să trăiești?
De ce, pentru ce, toată suferința asta cumplită?
Nu pot să mă-npotrivesc, dar măcar de-aș putea să înțeleg: pentru ce?
Suferință, moarte… de ce?
Dar dacă într-adevăr întreaga mea viață conștientă a fost ”alta decât se cădea”?
Dacă-i așa, dacă plec din viață cu conștiința faptului că am irosit tot ce mi s-a dat și că nu mai pot îndrepta nimic, atunci cum vine asta?
Dar ce fel este acest ”așa cum trebuie”?

Sursă: întrebări selectate din monologul interior al personajului principal din ”Moartea lui Ivan Ilici” de Lev Nikolaevici Tolstoi

Acolo…

Dincolo de frică, există nenumărate oportunități ce pot fi valorificate.
Dincolo de patternurile transgeneraționale, există alegerea adultului din tine – de a fi altfel.
Dincolo de ieri, este un mâine care așteaptă nerăbdător să nu mai fie rodul procrastinării.
Dincolo de timp, este prietenia.
Dincolo de spațiul de confort, există provocarea vieții tale.
Dincolo de poveste, există un adevăr.
Dincolo de suferință, există o concluzie.
Dincolo de nedreptatea ta, încep nedreptățile celorlalți.
Dincolo de astăzi, este restul zilelor tale așteptând să fie altfel.
Dincolo de distanțe sunt oamenii.
Dincolo de furie, este acceptarea.
Dincolo de înțelepciunea celorlalți, este grila ta de lectură a realității.
Dincolo de moarte, există cuvinte.
Dincolo de ceea ce sunt eu, este ceea ce poți face TU, pentru că…
dincolo de tine… este SCHIMBAREA.

Câteva rânduri de înțelepciune

Rândurile de mai jos se găsesc pe frontispiciul orfelinatului pe care Maica Tereza l-a fondat la Calcutta, în India:

Oamenii sunt adesea neînțelegători, iraționali și egoiști…
Iartă-i, oricum.

Dacă ești bun, oamenii te pot acuza de egoism și intenții ascunse…
Fii bun, oricum.

Dacă ai succes, poți câștiga prieteni falși și dușmani adevarați…
Caută succesul, oricum.

Dacă ești cinstit și sincer, oamenii te pot înșela…
Fii cinstit și sincer, oricum.

Daca găsești liniștea și fericirea, oamenii pot fi geloși…
Fii fericit, oricum.

Binele pe care îl faci azi, oamenii îl vor uita maine …
Fă bine, oricum.

Dă-i lumii tot ce ai mai bun și poate nu va fi niciodată de ajuns…
Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.

La urma urmei este între tine și Dumnezeu…
N-a fost niciodată între tine și ei, oricum.

(sursă: http://foto.ablog.ro/2010-01-04/interviu-cu-tine.html)

Omul din oglindă, Dale Wimbrow

Când obții ce-ți doreşti în această luptă a vieţii
și lumea te face Rege pentru o zi,
mergi la oglindă, privește-te
și vezi ce are de spus celălalt.
Căci nu judecata tatălui, mamei sau soției
trebuiesc ascultate.
Verdictul ce contează cel mai mult în viața ta
este al omului care te privește din oglindă.
El e cel pe care trebuie să-l mulțumești, să nu-ți pese de ceilați
pentru că el te va însoți până la capăt.
Și ai trecut deja cel mai greu test
dacă omul din oglindă e prietenul tau.
Unii pot crede că eşti un tip norocos,
o persoană minunată,
dar omul din oglindă spune că nu eşti decât un prăpădit
dacă nu-l poţi privi în ochi.
Poţi să păcăleşti o lume întreagă de-a lungul timpului
și să primeşti laude,
în cele din urmă, lacrimi și durere vor fi răsplata
dacă-l trădezi pe omul din oglindă.

(sursă poem: http://www.theguyintheglass.com/indexpage.htm; în imagine ”Man in the mirror”, pictură de Frank Ignizio, sursă: http://fineartamerica.com/featured/man-in-the-mirror-frank-ignizio.html)

Corpul – prietenul nostru invizibil

”Este dezonorant pentru un suflet care gândește să trăiască într-o casă atât de minunat construită cum este corpul, fără să vrea să se familiarizeze cu admirabila sa structură” (Robert Boyle)

Trăim într-un corp zeci de ani și, totuși, pentru mulți ”admirabila structură” rămâne un mister.

Cu toată tehnologia disponibilă ne interesăm de continente, planete, civilizații dispărute, mașinării complexe, etc… și mai puțin de corpul în care trăim.

Îi ignorăm semnalele adesea, deși stă de veghe necontenit, îl amăgim cu o cafea/alte stimulente când ne spune că e obosit, îl otrăvim cu alimente de tot felul fără a mulțumi niciodată maiștrilor chimiști ce încearcă să reducă la maximum stricăciunile astfel cauzate, uităm să-i încărcăm bateriile privându-l de somn și relaxare, îl ornăm și-i punem măști pentru a-i ascunde imperfecțiunile închipuite, îl privim și îl evaluăm după canoane estetice disfuncționale, îl mutilăm cu operații estetice inutile doar pentru puțin volum ici-colo sau pentru ceva suplețe dincolo.

Paradoxal, conștientizăm parte din complexitatea sa pe măsură ce îmbătrânim și pierdem din funcționalitatea superioară cu care am fost obișnuiți. Ne panicăm și îl urâm pentru că se degradează, pentru că nu mai e perfect și nu secondează dorința noastră de nemurire.

Uităm însă și atunci că EL a așteptat o viață, cu răbdare, să-i oferim câteva minute, să-l privim, să-l ascultăm și să-l înțelegem. Nu culoarea ochilor, armonia feței, o pereche de sâni/mușchi și de picioare lungi, o podoabă capilară – ci pe EL, corpul, cea mai minunată și fascinantă creație.

O creație care sfidează pur și simplu posibilitățile celui mai exclusivist laborator de cercetare din Univers, prietenul nostru invizibil.

Virginia Satir: Declarația mea de apreciere personală

Eu sunt EU.

În toată lumea nu mai este nimeni exact ca mine.

Există oameni care au niște părți asemănătoare cu ale mele dar nu seamană cu mine perfect. De aceea, tot ce vine din mine îmi aparține numai mie, pentru că doar eu am hotarat așa.

EU îmi aparțin cu totul – corpul meu, cu tot ceea ce face el, mintea mea cu toate gândurile și ideile, ochii mei și toate imaginile pe care le văd, sentimentele mele, oricare ar fi ele – furie , bucurie, dragoste, frustare, dezamăgire, nerăbdare, buzele mele și toate cuvintele rostite – politicoase, dulci și aspre, corecte sau incorecte, glasul meu răspicat sau șoptit, toate faptele mele, fie că includ pe alții sau numai pe mine.

Am propriile mele fantezii, propriile mele vise, speranțe și spaime.
Am propriile mele triumfuri și succese, dar și propriile eșecuri și greșeli.

Pentru că EU îmi aparțin mie, mă pot cunoaște îndeaproape. Făcând acest lucru, mă pot iubi și pot fi prietena tuturor părților care mă alcătuiesc. Numai atunci o să pot să le fac pe ele să lucreze pentru propriul meu interes.

Stiu că există anumite aspecte legate de mine care mă derutează, iar altele pe care nu le cunosc. Dar atâta vreme cât sunt prietenoasă și drăgostoasă cu mine însămi, pot căuta curajoasă și plină de speranță modalități de a afla mai multe despre mine.

Oricum aș arăta și m-aș auzi, orice aș spune și aș face, și orice aș gândi și aș simți la un moment dat, mă reprezintă întru totul pe mine. Clipa aceea este autentică și mă arată pe mine cum sunt în acel moment.

Când revăd mai târziu cum am arătat și cum m-am auzit, ce am spus și ce am făcut, cum am gândit și ce am simțit, am senzația că multe părți nu mi se potrivesc. Atunci las, trec peste aceste părți, păstrându-le doar pe acelea care mi se potrivesc și încercând să inventez altele noi în locul celor abandonate.

Văd, aud, simt, gândesc, spun și fac. Posed instrumentele de a supraviețui, de a fi alături de ceilalți, de a realiza ceva bun și de a găsi un rost și o ordine în mulțimea de oameni și de lucruri din afara mea.

EU îmi aparțin mie și de aceea mă pot construi.

EU sunt EU și mă simt bine.

Sursă foto: Wikipedia

După un timp

După un anumit timp, omul învaţă
să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet,
şi învaţă
că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva
şi a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă,
și aşa,
omul începe să înveţe
Că sărutările nu sunt contracte
şi cadourile nu sunt promisiuni,
şi aşa omul începe
să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi,
şi învaţă
să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum,
pentru că terenul lui “mâine” este prea nesigur pentru a face planuri …
şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.

Şi după un timp,
omul învaţă
că dacă e prea multă, până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează.
Aşa că începe să-şi planteze propria grădină
şi-şi împodobeşte propriul suflet,
în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori,
şi învaţă
că într-adevăr poate suporta,
că într-adevăr are forţă,
că într-adevăr e valoros,
şi omul învaţă şi învaţă …
şi cu fiece zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi oferă un viitor bun,
înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.

Cu timpul înţelegi
că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale,
fără a pretinde să te schimbe,
îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti.

Îţi dai seama cu timpul
că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea,
în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sînt număraţi,
şi că cel care nu luptă pentru ei,
mai devreme sau mai tîrziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mînie,
pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar că a ierta,
asta doar sufletele cu adevărat mari pot.

Cu timpul înţelegi
că dacă ai rănit grav un prieten,
e foarte probabil că niciodată prietenia nu va mai fi la aceeaşi intensitate.

Cu timpul îţi dai seama
că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi,
într-o bună zi vei plînge după cei pe care i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îţi dai seama
că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama
că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană,
mai devreme sau mai tîrziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.

Cu timpul înveţi
că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă,
asta va determina că în final, ele nu vor mai fi aşa cum sperai.

Cu timpul îţi dai seama
că în realitate, cel mai bine nu era viitorul,
ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea
că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur,
îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi acum s-au dus şi nu mai sunt…

Cu timpul vei învăţa
că încercînd să ierţi
sau să ceri iertare,
să spui că iubeşti,
să spui că ţi-e dor,
să spui că ai nevoie,
să spui că vrei să fii prieten,
dinaintea unui mormânt,
nu mai are nici un sens.

Dar din păcate, se învaţă doar cu timpul

Poem scris de Jorge Luis Borges, preluat de pe www.artadeatrai.ro; sursă foto: Wikipedia

Cărți care te ajută să crești

Sunt acele cărți care îți lasă un semn de întrebare la care te gândești fără să vrei.
Sunt acele cărți care pun o piatră la temelia structurii tale de personalitate.
Sunt acele cărți care te provoacă să vezi dincolo de aparențe și să începi o excursie spre sufletul tău.
Sunt acele cărți care încep să te ”citească” din momentul în care ai ajuns la ultimul rând de pe ultima pagină.

***

Ca psiholog dar și ca pasionat cititor am parcurs lucrări din domenii diverse, am asimilat cât am reușit din fiecare și am încercat să integrez informația într-un sistem personal de gândire, într-un proces individual de dezvoltare. Nu știu care a fost/este finalitatea acestui demers, poate un pic de ”spiritualitate” după cum observa o fostă colegă de facultate (mulțumesc Laura) dar un lucru este clar: nu poți crește fără reflecție asupra rândurilor care s-au perindat în fața ochilor așa cum nu poți crește masa musculară privind aparatele din sala de sport (de câte ori am auzit metafora asta la cursuri :) !!!).

Cu o piață a lucrărilor de specialitate în domeniul dezvoltării și optimizării personale într-o contiunuă ascensiune ar fi util de menționat că, dincolo de categorie, orice carte poate fi un instrument optim de facilitare a autocunoașterii și implicit a dezvoltării personale. Cu atât mai mult cu cât noi românii nu suntem familiarizați cu termeni de specialitate ( termeni care în cultura de proveniență a autorilor acestor cărți fac parte din vocabularul de uz comun).

Să nu subapreciem diferențele culturale atunci când vorbim de utilitatea unei lecturi specifice domeniului autodezvoltare tocmai pentru că mediatorii schimbării promovate de aceste veritabile instrumente terapeutice sunt cuvintele. Și, atâta timp cât trăim într-o societate tributară (încă!!!) stereotipurilor și prejudecăților legate de concepte de bază cum ar fi psiholog/psihiatru, asistență psihologică, psihoterapie etc… personal îmi rămâne un semn de întrebare în privința utilității valorificate la nivel individual a unora dintre aceste lucrări, fără a nega potențialul lor salient.

Dar să revenim la carte ca potențial de facilitare al autocunoașterii – simt nevoia să spun un lucru, acum când toată lumea citește literatura ”Cum să …” – nu e musai să lecturezi lucrări în trend sau care dau bine evocate în discuțiile cu prietenii intelectuali, dacă vrei să te cunoști mai bine/să-ți valorifici la un nivel optim potențialul poți începe, de exemplu, cu ”Micul prinț”…

Proverbe orientale

Obiceiurile vechi nu trebuie aruncate pe fereastră dintr-o dată, ci însoțite până la ușă precum un oaspete amabil.

***

Dacă îi dai cuiva un pește, se hrănește o singură dată, dacă însă îl înveți să pescuiască, se va putea hrăni mereu.

***

Dacă vrei să faci ordine în țară, trebuie să faci mai întâi ordine în provincii. Dacă vrei să faci ordine în provincii, trebuie mai întâi să faci ordine în orașe. Dacă vrei să faci ordine în orașe trebuie să faci mai întâi ordine în familie. Dacă vrei să faci ordine în familie, trebuie să faci mai întâi ordine în tine însuți!