Povestea lupilor

O bătrână Cherokee îi spune nepotului său despre o luptă care se dă în ea. Este o bătălie între 2 lupi.

Unul este rău: se înfurie, invidiază, regretă, lăcomeşte, e arogant, gelos, orgolios, minte, îşi plânge de milă, se simte inferior, vinovat, e plin de mânie…

Celălalt este bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, încrezător, optimist, plin de compasiune şi credinţă, recunoscător…

Nepotul se gândi pentru o clipă apoi întrebă:
“Şi cine va câştiga această bătălie?”

Bătrâna Cherokee i-a răspuns simplu:
“Cel pe care îl hrănesc.”

Teorie și practică în cunoașterea oamenilor

Un tânăr inteligent, însetat de cunoaştere şi înţelepciune studiase ştiinţa deducerii temperamentului din înfăţişarea exterioară. Studiile sale, care duraseră şase ani au avut loc în Egipt şi l-au costat multe sacrificii, departe de casă. Dar, în cele din urmă, îşi termină examenele cu rezultate excelente. Plin de mândrie şi de bucurie călători înapoi acasă. Se uita la toată lumea întâlnită pe drum cu ochii ştiinţei sale şi, pentru a-şi lărgi cunoaşterea, citea expresiile de pe faţa tuturor oamenilor pe care îi întâlnea.

Într-o zi întâlni un om a cărui faţă era marcată de şase calităţi: invidie, gelozie, lăcomie, pizmă, zgârcenie şi lipsă de consideraţie. „Dumnezeule, ce expresie monstruoasă! N-am mai văzut şi n-am mai auzit niciodată aşa ceva! Mi-aş putea verifica teoria aici.” În timp ce se gândea la asta, străinul se apropie cu o înfăţişare prietenoasă, binevoitoare şi modestă, spunând : „O, şeicule. E deja foarte târziu şi satul următor e departe. Coliba mea e mică şi întunecoasă. Dar te voi purta pe braţele mele. Ce onoare ar fi pentru mine dacă te-aş putea considera oaspetele meu pentru această seară. Şi ce fericit aş fi în prezenţa ta!”

Uimit de aceasta, călătorul gândi: „Ce uluitor! Ce diferenţă între vorbirea străinului şi îngrozitoarea expresie de pe chipul său!”

Acestă revelaţie îl înspăimântă foarte mult. Începu să se îndoiască de lucrurile pe care le învăţase în ultimii şase ani. Ca să fie mai sigur, acceptă invitaţia străinului. Omul îl servi pe învăţat cu ceai, cafea, suc de fructe, pastramă şi pipă. Îşi copleşi oaspetele cu blândeţe, atenţie, bunătate şi politeţe. Timp de trei zile şi trei nopţi gazda reuşi să îl ţină pe călătorul nostru acolo. În cele din urmă, învăţatul fu capabil să opună rezistenţă politeţii gazdei sale. Decise cu fermitate să îşi continue călătoria. Când veni vremea să plece, gazda îi înmână un plic şi spuse: „O, stăpâne, iată nota ta de plată!”

„Ce notă de plată?” întrebă surprins învăţatul.

La fel de repede cum îşi poate scoate cineva sabia din teacă, gazda îşi arătă dintr-o dată adevărata sa faţă. Îşi încreţi sprâncenele cu asprime şi strigă cu o voce mânioasă: „Ce nesimţire! Dar ce gândeai, când ai mâncat de toate aici? Ai crezut că este totul gratis?” Auzind aceste cuvinte, învăţatul îşi veni, brusc, în simţiri. Fără să spună un cuvânt, deschise scrisoarea. Acolo văzu că tot ce mâncase şi nu mâncase i se taxa de o sută de ori mai mult. Nu avea nici măcar jumătate din banii ce i se cereau. Forţat de împrejurări, coborî de pe calul său şi i-l dădu gazdei. Apoi îşi scoase hainele de călătorie şi porni pe jos.

Ca în extaz, se înclina la fiecare pas.
De departe, putea fi auzit spunând : „Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, mulţumescu-ţi ţie, Doamne. Cei şase ani de studiu n-au fost în van!”

(poveste terapeutică preluată din lucrarea „ Povești orientale ca instrumente în psihoterapie”, Nossrat Peseschkian)

Patul de lângă fereastră

Povestea următoare este despre doi bărbaţi grav bolnavi, imobilizaţi la pat, împărţind aceeaşi cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea aşezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziţionat în dreptul singurei ferestre din cameră. Celălalt bărbat era imobilizat în poziţie culcată şi îi era inaccesibilă ipotetica privelişte pe care o oferea unica fereastră.

Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Şi vorbeau la nesfarşit: despre soţiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar şi despre locurile în care îşi petreceau vacanţele. În fiecare dupa-amiază, cel căruia i se permitea să stea aşezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.

Bărbatul care nu putea privi pe fereastra ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria în amănunţime ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se largea şi căpăta substanţă datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulţime de raţe sălbatice şi lebede îşi găsiseră cămin în acel lac iar copiii se jucau lansând în apă barci în miniatură. Îndrăgostiţii se plimbau îmbrăţişaţi admirând florile în toate culorile curcubeului ce cresteau din belşug în parc. Copaci seculari mărgineau aleile iar pe cer se profilau clădirile oraşului ce se vedeau în depărtare.

Bolnavul de la fereastră povestea cu voce domoală şi cu detalii minuţios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de povestire închizând ochii şi imaginându-şi toate scenele. Într-o după-aminază călduţă omul de la fereastră poveşti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deşi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reuşea să îşi imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiţi şi maşinile decorate de sărbătoare.

Zilele treceau iar bărbatul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe şansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întampla afară, dar şi-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliştea. Începuse să işi antipatizeze colegul de cameră şi, în cele din urmă, ajunsese să-şi dorească cu disperare să fie el aşezat în locul aceluia.

Într-o dimineaţă, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastră murise liniştit în somn. Cu tristeţe, chemă asistenţii să ia trupul neînsufleţit.

Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care şi-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat şi se asigură că stă confortabil apoi îl lăsă singur. Încet şi cu mare greutate bolnavul nostru reuşi să se proptească într-un cot şi să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârşit se putea bucura nemijlocit de priveliştea de afară. Se căzni să se întoarcă şi privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera şi o întrebă: “Cum se face ca omul acela, colegul meu de camera, vedea un parc şi un lac şi îmi descria totul atat de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumuseţe şi dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?”.

Infirmiera îi răspunse surprinsă: “Vai! Nu ştiai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva”. Apoi adaugă tristă: “Poate voia doar să te încurajeze”.

Copilul și creionul

Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:
- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zâmbi îi spuse nepotului:
- E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu vazuse nimic special la acesta.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!
- Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşeşti să le menţii, vei fi totdeauna un om care trăieşte în bună pace cu lumea.

Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe aceasta mâna o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.

A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat e faptul că ne menţinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.

Si, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă întotdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că ceea ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.

de Paulo Coelho

Cetatea

Era odată un bătrân care şedea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo!
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:
- Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:

- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?

– Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei.

Măgarul bătrân

Într-o bună zi măgarul unui ţăran cazu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut.

Până la urmă ţăranul hotărî că măgarul era oricum bătrân iar că fântâna, fiind secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. Astfel a ajuns la concluzia că nu mai merita osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei.

Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începu să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei.

Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeţi bune de pământ măgarul se potoli şi tăcu.

Ţăranul privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu.

Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând toata lumea fu martoră, cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sări peste ghizduri şi ieşi.

Broscuța învingătoare

A fost odată un mic regat de broscuţe…și auzi ce le trecură într-o zi acestora prin cap.

Cum ar fi să organizeze o întrecere? Dar nu una obişnuită. Una a cărei obiectiv să fie aproape imposibil de atins. N-au stat mult pe gânduri. Ideea a răsărit rapid: să escaladeze cel mai înalt turn.

Ca la orice concurs, o mulţime de broscuţe au venit să îşi încerce norocul şi o mulţime şi mai mare s-a strâns să privească.

Startul s-a dat. Concurenţii au luat-o la picior către turnul cel înalt. Privitorii erau convinşi că nicio broscuţă nu are nici cea mai mică şansă. În timp ce aceştia îşi dădeau de zor cu părerea, broscuţele renunţau una câte una. Doar câteva mai escaladau turnul.

Nicio şansă, e o nebunie, e imposibil, vă irosiţi timpul, nu veţi fi în stare… spuneau într-una privitorii în timp ce în concurs a mai rămas doar o singură broscuţă. Aceasta îşi continua drumul către vârf. Şi… iată-o ajunsă, a reuşit!

O mulţime de aplauze a întrerupt liniştea ce se aşternuse în ultimele secunde ale concursului. Care a fost secretul broscuţei, cum de a reuşit, cum de a fost posibil? Se întreba într-una toată lumea. Probabil te întrebi şi tu…

Ei bine, broscuţa avea ceva, care paradoxal a ajutat-o să meargă până în vârf.
Ea era surdă şi prin urmare nu a avut cum să audă toate remarcile făcute de cei neîncrezători.

Nu încerca să schimbi lumea ci pe tine însuți

În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă.

Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său. Când s-a întors la palat a început să se plângă cât de tare îl dureau picioarele întrucât a fost prima datã când a străbătut o cale atât de lungã iar drumul a fost stâncos şi dificil.

Prin urmare s-a decis să ia măsuri. A poruncit oamenilor săi să acopere fiecare drum din întreg regatul cu piele. În mod cert ar fi fost nevoie de mii de piei de vite şi ar fi costat o uriaşă sumă de bani.

Unul dintre slujitorii săi înţelepţi a cutezat însă să-i spună regelui:
“Măria ta, de ce să cheltuiţi fără folos atâţia bani ? Mai bine porunciţi să vă taie o bucată mai mică de piele cu care să vă acoperiţi picioarele”.

Regele a fost mai întâi surprins, dar într-un final a acceptat să-şi facă lui “încălţări” cu care să poată străbate toate drumurile dificile ale regatului.

Dificultatea de a face lucrurile bine pentru toata lumea

Trăim printre oameni de aceea părerea celorlalți contează.
Poate cu atât mai mult cu cât ne definim identitatea într-atâtea medii virtuale, gradul personal de expunere depășind astfel limitele stricte ale comunității din care facem parte.

Dar până unde acceptăm influența celorlalți asupra propriei conduite?

În ce măsură lăsăm aprecierile celorlalți, mai mult sau mai puțin pertinente, să normeze propriul comportament?

***

În căldura zilei, un tată mergea prin praful străzilor Keshan-ului cu fiul său și un măgar. Tatăl călărea magarul, iar fiul îl conducea.

“Bietul copil”, a spus un trecător. “Micuțele sale picioare încearcă să țină pasul cu măgarul. Cum poate tatăl să lenvească pe măgar, când vede că băiatul își scoate sufletul alergând?”

Tatăl a pus aceste cuvinte la inimă, a coborât de pe măgar la următorul colț și l-a lăsat pe băiat să urce pe măgar. Dar nu după mult timp, un trecător a ridicat vocea și a spus:

“Ce rușine! Micuțul stă acolo ca un sultan, în timp ce bătrânul său tată merge pe lânga măgar.”

Aceasta remarcă l-a rănit foarte tare pe băiat și l-a rugat pe tatăl său să se așeze în spatele său pe măgar.

“Ai văzut vreodată așa ceva”, a spus o femeie cu fața acoperită, “o asemenea cruzime pentru animale! Spatele bietului animal s-a îndoit de greutate, iar acest bătrân bun de nimic și trândavul său fiu stau ca și cum ar fi un divan – biata creatură!”

Țintele acestei critici au fost amândoi și, fară să spună un cuvânt, au coborât de pe măgar.

Dar au facut numai câțiva pași când un străin a început să facă haz de ei spunând:

“Slavă cerului că nu sunt atât de prost. De ce plimbați măgarul, când el nu este de nici un folos, dacă nu cară pe unul dintre voi? Tatăl a împins o mână de paie în gura măgarului și l-a luat pe după umeri pe fiul său.

Indiferent ce facem“, a spus el, “există cineva care nu este de acord cu asta. Cred că știm ceea ce este bine pentru noi.

(poveste terapeutică preluată din lucrarea „Povești orientale ca instrumente în psihoterapie”, Nossrat Peseschkian)

Comoara cunoașterii

Tractorul unui fermier nu mai mergea.

Toate rudele și prietenii fermierului au încercat să repare ceea ce era stricat. În cele din urmă, fermierul a chemat un specialist.

Acesta l-a verificat, a ridicat capota și s-a uitat la toate cu atenție. În cele din urmă, el a luat un ciocan. Cu o singură lovitură într-o anumită parte a motorului, l-a pus din nou în funcțiune. Motorul a început să meargă ca și cum niciodată nu a fost stricat.

Dar când fermierul a văzut nota de plată a expertului s-a înfuriat.

“Ce, îmi ceri 50 de tumani, când tot ceea ce ai făcut a fost o lovitură de ciocan?”

“Dragă prietene”, a replicat omul “Pentru lovitura de ciocan am calculat un singur tuman. Dar cer 49 de tumani pentru faptul de a fi știut unde să lovesc cu ciocanul.”

(poveste terapeutică preluată din lucrarea „ Povești orientale ca instrumente în psihoterapie”, Nossrat Peseschkian)