Provocare

Într-o zi vei fi suficient de matur pentru a începe să citești povești din nou …
Articolul nu se intitulează întâmplător provocare. NU.
Pentru că intenția mea, în următoarele 15 minute este să vă propun un exercițiu. De ce?
Pentru că mi-ar plăcea să cred că știm (sau învățăm) cu toții că arhitecții vieții noastre suntem NOI, că acolo unde este problema este și un potențial ce ascunde soluții, că schimbarea nu este o minune ci un efort individual susținut în timp, că prin lectură putem identifica și accesa resurse personale inestimabile.
Bineînțeles că exercițiul nu este obligatoriu, îl puteți abandona… însă poate acum, poate mai târziu, găsiți 15 minute libere. Pentru început vă invit să lecturați următorul basm.

***

A fost odată un țăran și-l chema Neagoe. Acest țăran era om voinic și harnic. Nu-i păsa lui de nu știu cine de ar fi fost. Vezi că-și căta de munculița lui, își plătea dajdia, se avea bine cu toți din sat, și cum făcea el, ce dregea el, se chivernisea omul ca să-i ajungă agoniseala muncei sale pentru multă vreme.

Îi veni vremea de însurătoare, și ca tot creștinul, își făcu și el rândul. Ce să vezi d-ta? O dată cu nevasta se strecură în casa lui și sărăcia. Ea găsise un tron vechi, urgisit într-un colț din bordeiul Neagului, la care nimeni nu lua aminte, și acolo, pe dânsul, Sărăcia își făcuse culcușul. Sta grecește pe tron cât e ziulica și nopticica de mare, și din loc să se miște, ba. Pasămite tronul era gol, nu mai punea oamenii într-însul nimic, atât era de vechi și de odorogit.

Bietul Neagoe văzu că începe a da îndărăt; lucrurile nu-i mai mergeau strună ca mai nainte; se luă de gânduri, fiindcă el se știa că muncește și mai și decât înainte, și de la o vreme încoa, două în tei nu putea lega. Se spetise bietul om muncind, și să salte și el ceva, te-ași! câtuși de cât! ferit-a sântul!

Ba până într-atâta ajunsese, încât să-l împingă păcatele să se gândească ca să-și facă seama singur, vezi că dracul n-are de lucru, el nu face biserici ori puțuri pe la răspântii.

Se zbătea, bietul om, cu mintea și cu trupul, și parcă era un făcut, mergea din pagubă în pagubă, de ajunsese în sapă de lemn.

Tot satul îl luase la ochi; îl vedea lucrând când la alde neica Burcilă, când la aleșii ori la fruntașii satului, când la taica popa. Totdeauna găsea el de lucru; la toți muncea și la toți sporea lucrul lui.

Când însă muncea și pentru dânsul, munca nu-i da în spor. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. Dacă vrun prăpăd de la niscaiva lighioane, ori de la ciori cădea peste semănăturile megiașilor, ale lui era stinse cu desăvârșire; de bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pământul, de nu se mai alegea nici praful de dânsele; ba uneori porumbul se tăciuna, ba lăcuste, ba potop, ba toate relele numai pe capul lui cădea.

Sătenii, megiașii lui, puseră mâna cu toții de mai multe ori să-i dea câte vrun ajutor, să-i facă câte vro clacă, dar toate în deșert, că nu-i ieșea înde bine nimic, în cele din urmă și vecinii și tot satul îl părăsiră. Toți cu totul zicea că așa i-a fost orânda și credeau că trebuie să fi căzut asupra capului lui vrun blestem de la Dumnezeu.

Ajunsese omul să-și urască zilele. Și așa sufletul amărât, șezând într-o duminecă cu luleaua în gură și gândindu-se cum să-și curme viața, ca unul ce i se urâse cu sărăcia, iată că vine soția lui și îi spuse că peste puțin are să fie tată.

El, ridicându-și ochii la soția lui, i se păru că vede o sluțenie de ființă stând grecește pre tronul cel vechi și neîntrebuințat. Se frecă la ochi, se mai uită o dată, și ce să vază? O sfrijită de lighioaie, mai urâtă decât ciuma, cu barba adusă de părea că stă să o apuce de nas, cu ochii numai scovârliile, părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca, mâinile ei răschitoare goale, cocoșată și cucuiată, de seamăn pe lume nu mai avea.

Când văzu el o așa nemetenie spurcată stând ca o cobe rea în casa lui și pe tronul lui, un șarpe rece îi trecu prin sân. El însă își ținu firea, și merse drept la ea, întrebând-o:

– Cine ești tu, și ce cauți aici?

– Eu sunt Sărăcia, răspunse ea, și am venit nepoftită.

– Ieși afară din casa mea!

– O! o! stăi că prea te pripești, voinicule, îi răspunse Sărăcia rânjind la dânsul cu batjocură. Ca să scoți sărăcia din casă, trebuie să ai ce pune în locul ei.

Și, rânjind încă o dată, îi arătă niște colți, de care s-ar fi speriat și dracul.

Bietul om tăcu și înghiți gălușca. Cugetul că are să fie tată, vorba că trebuie să aibă ce pune în locul Sărăciei, îi mută gândul.

El voia să gonească Sărăcia din casa lui, căci nu putea mistui înfruntarea ce i-o făcuse ea, și apoi nu se îndura să-și lase odrasla pe mâinile cele blestemate ale Sărăciei.

Din nou se puse pe muncă, muncă jidovească, se zvârlea omul și în dreapta și în stânga, noaptea o făcea zi, da și din mâini și din picioare, cum se zice, și folos nici cât negru subt unghie. Nevoile îl năpădea din toate părțile și el nu mai știa ce să facă. De câte ori intra în casă, de atâtea ori și sfrijita de Sărăcie îi rânjea în bătaie de joc.

Într-una din zile, iată că și nevestei îi abătuse să facă și născu un dolofan de copil, sănătos și voinic ca tată-său.

Acum ce să facă el? Parale n-avea, de moară nici cât să orbească un șoarece, ceva țoale, ori vrun dichis în casa lui, tufă! Nimic, dară nimic n-avea de ce prinde ochiul la el. Cum s-o scoată la căpătâi? Ar fi voit și el, de! să-și boteze copilul cu vrun naș mai de Doamne ajută, să facă și el o cumetrie. Dară cu ce? Sta bietul om cu mâinile încrucișate, se uita în cer și în pământ și nu știa la cine să caște gura. Și de felul lui fiind om cinstit, nu voia să amăgească pe nimeni cu minciuna. El știa una și bună: când o zice da, să fie da; când o zice nu, apoi nu.

El cunoștea de mult pe un cioban chiabur. Dară nu era în sat. Când, iată că se pomenește că-l cheamă cineva să-l cinstească. Acolo ce să-i vază ochii? Prietenul lui suia oile în munte. Părerea lui de bine nu se poate spune. Îl rugă să se cumetrească și ciobanul primi cu bucurie să-i boteze pruncul. Partea lui să trăiască bine! Se puseră toate la cale cum e bine.

La botez ciobanul dărui finului său o oaie fătătoare.

Atâta îi trebui. Când fu să plece, mocanul zise:

– Cumetre, tot n-ai tu unde ține oița, lasă-o în turmă la mine, și mi ți-oi îngriji-o ca și pe ale mele.

– Bine, cumetre, răspunse Neagoe, să fie precum zici tu.

El era bun bucuros că-i ia beleaua din bătătură, deoarece n-avea ei ce să mănânce, dar încămite să mai dea și oii.

Mocanul se duse cu oile. Omul se puse iară pe muncă, dară munca lui d-abia aducea cu ce bruma să-și ție zilele. Cum am zice muncea în sec.

După câtăva vreme se pomenește cu un argat de la stâna mocanului.

– Neică, m-a trimes stăpânu-meu cu lâna asta la dumneata.

– E, și ce să fac eu cu dânsa?

– Apoi, să vezi d-ta, stăpânu-meu a pus de și-a tuns oițele și a tuns și oaia finului său. Aceasta este lâna ei și a trimis-o cui se cuvine.

– Foarte mulțumim de bunătate. Să spui cumătrului multă sănătate și să auzim de bine.

Și, luând lâna din mâna argatului, intră în casă, merse drept către Sărăcie și, cu grai țanțos, îi zise:

– Dă-te Sărăcie, la o parte, că am să pui lâna asta acolo.

Sărăcia nu se îndura, neiculiță, să iasă din culcușul ce și-l făcuse acolo.

Rânji ea și de astă dată, dară îi dete rânjitul prin piele, căci voinicul unde aduse odată lâna și buf! o lovi după ceafă de era să-și muște limba și o răsturnă jos de pe tron. Sărăcia rămase locului unde căzuse ca vai de ea.

Oaia finului fătase un miel; acesta, după ce se mai mări, îl mițui și pe dânsul ca pe mieii ceilalți și îi trimise mițele acasă.

Țăranul, și mai curajos, intră în casă, și merse iarăși drept la Sărăcie:

– Dă-te, rânjito, mai la o parte, că am să pui mițele astea acolea.

Și fiindcă Sărăcia tot cam întârzia, o lovi o dată cu mițele de-i merse fulgii, și o dete peste cap, mai către ușă.

Pe toamnă se pomenește cu un alt argat că-i aduce un burdușel de brânză.

– Baciul de la stână, zise el, a adunat laptele de la oaia finului, l-a făcut brânză și l-am adus acasă.

– Spune cumătrului, răspunse Neagoe, că finul d-sale îi sărută mâinile și să ne vedem sănătoși.

Apoi se întoarse repede în casă și îndreptându-se către Sărăcie, îi zise:

– Dă-te, Sărăcie, la o parte, că am să pui burduful ăsta în locul tău.

– Da unde să mai mă dau? răspunse Sărăcia.

– Ieși afară, dacă n-ai loc, și te du în oțelele puștei vrunui vânător că acolo ți-e locul.

– Ba aia-a vorbă! mai pune-ți pofta în cui.

Și lovind-o cu burduful în cap, o făcu mototol după ușă.

Bietul Neagoe fu nevoit să petreacă încă o iarnă întreagă cu Sărăcia pe vatră.

În vara viitoare, mielul de la oaia finului se făcuse mare.

Acum îi aduse două lâne.

Țăranul intră cu amândouă în mână și bufnind și răzbufnind pe Sărăcie, o pofti să iasă afară cu nepusă în masă. Sărăcia, dacă văzul zorul, dete dosul pe ușă afară, și să te ții, pârleo, îi sfârâia călcâiele fugind, până ce se duse să-și clocească ouăle în oțelele puștilor vânătorilor.

Și d-atunci a rămas de vânătorii sunt săraci; fiindcă-și pierd vremea prin colții de piatră, prin mărăcini, umblând toată ziua până să împuște și ei câte vro babușcă de nu știu care păsărică.

Neagoe începu a bate în pinteni de bucurie, că se cotorosise de sărăcie. Acum pe ce punea mâna, punea și Dumnezeu mila. Toate îi mergeau înde bine. Începu și el a lega gura pânzei. Munca lui se vedea cum mergea înainte și avea parte de ea. Ce să mai spunem multe? În scurtă vreme ajunse fruntaș al satului, după hărnicia lui, cu vitișoare, cu pluguleț și cu toate dichisurile unui om cu parte lăsată de la Dumnezeu.

Vezi că numai cu vitele se scoate sărăcia din casă afară.

***

Am citit povestea odată cu apariția volumului dedicat lui Ispirescu în cadrul colecției ”Basme românești” . A trecut ceva vreme de atunci doar că zilele trecute ascultând experiențe de viață marcate de autoizolare, îndoială, neputință, renunțare – mi-am amintit-o.
Am reparcurs-o, mental, cu o altă cheie de lectură care a permis descifrarea unor noi înțelesuri (am o imaginație bogată).
Și astfel, prin intermediul analogiei, m-am gândit că țăranul din poveste poate fi oricare dintre noi iar sărăcia, orice situație problematică de viață. Și, astfel o poveste obișnuită (la fel ca multe altele din folclorul românesc) devine povestea noastră, a tuturor, transformându-se într-o lecție de viață. Pentru că țăranul nostru nu renunță chiar dacă există momente în care nu mai vede nicio ieșire din situația disperată, pentru că aplică un principiu al terapiei cognitiv-comportamentale (înainte ca ea să apară în tratatele voluminoase) acela că nu poți elimina un comportament problematic fără a ”pune” un altul sanogen în loc, pentru că își dă seama că ”sărăcia” nu va pleca doar cu o invitație ci va trebui să o dea singur afară cu efort susținut (chiar dacă aparent fără nici un rezultat), pentru că acceptă ajutorul din exterior, etc…

***

Acum vă invit să recitiți povestea și să-i descoperiți dumneavoastră noi înțelesuri (aceasta este de altfel provocarea) și de ce nu, să vă amintiți de țăranul înțelept atunci când un necaz se va strecura în viața dumneavoastră, instalându-se în cel mai confortabil loc, nedând semne că ar intenționa vreodată să mai plece, sporind totodată neliniștile și ironizând eforturile pe care le depuneți pentru a-l ”scoate afară”. Iar dacă ați reușit să dați afară un necaz din viața dumneavoastră, v-aș ruga să împărtășiți această experiență și celorlalți, mai jos, într-un comentariu.
Mulțumesc pentru răbdare, o zi senină să aveți!

Buburuza și licuriciul

A fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici.

Buburuza și licuriciul s-au îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că, și-au dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o frunză…

Și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărți. Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți. Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse. Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau dacă ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră. Contează numai că licuriciul, singur și trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o.

Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se părea că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun farmec…

Și cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:
– Licuriciule, poate dacă AI STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și s-ar întoarce la tine.
– Știi că ai dreptate? a spus licuriciul. Eram așa de trist, încât AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!

***

Așa că… nu înceta niciodată să strălucești !

Cioara și păunul

În parcul palatului împărătesc, o cioară poposi pe creangile unui portocal. Dedesubt, pe peluza bine întreținută, marșăluia mândru un păun. Cioara croncăni:

- Cum își poate permite o astfel de pasăre ciudată să intre în acest parc? Pășește atât de arogant, că zici că-i însuși sultanul! Și ce picioare urâte și drepte are! Doamne și ce albastru oribil au penele lui! Nu aș purta niciodată o asemenea culoare! Uite cum își târâie coada, ca o vulpe.

Aici cioara se opri din croncănit, așteptând replica celuilalt.

Păunul rămase tăcut o vreme, apoi rosti, cu un zâmbet melancolic:

- Nu cred că ce spui tu e adevărat. Lucrurile rele pe care le rostești vin din faptul că tu ai înțeles altel ceea ce ai văzut. Iată, spui că sunt arogant pentru că îmi țin capul atât de sus încât penele se înfoaie în jurul gâtului și mi se vede oribila bărbie dublă. În realitate nu sunt deloc arogat; știu că picioarele mele sunt foarte urâte, cu pielea lor zbârcită și îngroșată. Lucrul acesta mă supără atât de tare, încât îmi țin capul cât de sus pot, ca să nu le văd. Tu îmi vezi doar părțile urâte. De ce închizi ochii în fața lucrurilor bune și a frumuseții mele? Oamenii îmi admiră tocmai acele lucruri despre care tu spui că sunt urâte. De ce nu mă vezi așa cum sunt?

(poveste după P. Etessami, preluată din lucrarea Psihoterapia vieții cotidiene scrisă de Nossrat Peseschkian; sursă foto: www.zooland.ro)

O clipă de înțelepciune

Un bărbat s-a rătăcit în deșert. Mai târziu, când le-a povestit ororile prin care a trecut prietenilor săi, el le-a spus cum, disperat, a îngenuncheat și l-a strigat pe Dumnezeu, implorându-l să îl ajute.
”Și ce a făcut Dumnezeu? Ți-a răspuns la rugăciune?”
”Vai, nu! Înainte să fi avut răgazul, a apărut un explorator și m-a salvat!”

***

Un discipol dezamăgit spuse:
” De ce șederea mea aici nu a dat roade?”
” Să fie oare deoarece ți-a lipsit curajul de a scutura copacul?” răspunse Maestrul binevoitor.

***

O persoană călători peste mări și țări pentru a verifica el însuși extraordinara faimă a Maestrului.
”Ce miracole a înfăptuit Maestrul vostru?”, îl întrebă pe un discipol.
”A… dar există miracole și miracole… În țara ta de exemplu este considerat un miracol când Dumnezeu realizează voința unei persoane. În țara noastră e un miracol când o persoană realizează voința lui Dumnezeu”

***

Metaforele sunt preluate, traduse și adaptate din lucrarea ”Un minuto di sagezza” de Anthony de Mello, Edizioni Paoline, 1989.

Semn sigur al prostiei

Un faghih, un profesor al vremurilor de demult, citea, în timp ce își pregătea lecția pe care o avea de predat a doua zi, dintr-o carte inteligentă, scrisă de șapte înțelepți, următoarea propoziție: ”Un cap mic și o barbă sunt semne sigure pentru prostie”.

Foarte interesat, luă o oglindă și se privi mult timp în ea:”Am o barbă mare și albă”, își spuse el. Încordat, se uită în continuare în oglindă: ”Să mă ferească Dumnezeu, capul meu nu este tocmai mare. Ce vor gândi despre mine elevii mei de mâine încolo, după ce le voi fi citit cuvântarea înțelepților?”

Nefericita întrepătrundere a caracteristicilor prostiei în persoana sa îl făcu să acțineze la fel de reped precum gândi: ”În carte nu este scris nimic despre barba mică și capul mic ca semne ale prostiei”. Nu avea însă la îndemână nici o foarfecă, nici un brici, pentru a-și scurta barba. Așadar faghihul apelă, în zelul său, la un sfeșnic, pentru a-și schimba lungimea bărbii. Precum o flamă se aprinse barba sa din cauza focului. Până să o poată stinge, barba era deja complet pârlită, pielea feței arsă din cauza focului și neagră de la funingine.

Pentru că tot nu se putea arăta fără barbă și cu răni în fața altor oameni – cu atât mai mult în fața elevilor săi – avu timp suficient să mediteze. Lângă propoziția funestă: ”Capul mic și barba mare sunt semne sigure pentru prostie”, scrise cu litere mari: ”Această afirmație s-a dovedit a fi adevărată în practică”

Poveste persană, preluată din lucrarea ”Psihoterapie pozitivă” de Nossrat Peseschkian

Povestea șoricelului

Un şoricel privi din crăpătura sa din perete şi îi văzu pe ţăran şi pe nevasta acestuia deschizând un pachet.
- Ce mâncare să fi adus oare? se întrebă şoricelul… Cu groază îşi dădu repede seama că era o capcană. Şoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor şi dădu alarma:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă! Găina cotcodăci şi se înfoie, ridică apoi capul şi îi spuse:
- Domnule Şoarece, văd bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nici o relevanţă. Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze.
Şoricelul se întoarse atunci înspre porc şi îi spuse:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Porcului îi fu milă de el, dar răspunse:
- Îmi pare foarte, foarte rău, Domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele.
Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Vaca îi spuse:
- Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine.

Şi aşa se întoarse şoricelul în casă, cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran.
În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot… Cum ar fi zgomotul produs de o capcana în care s-a prins un şoricel.

Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capcană îşi prinsese coada un şarpe veninos. Şarpele o muşcă pe nevasta ţăranului. Ţăranul o duse cât putu de repede la spital, şi când o aduse acasă, ea mai avea încă febră.

Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, aşa că ţăranul luă un cuţit şi se duse în curtea păsărilor, ca să facă rost de principalul ingredient pentru supă. Dar nevasta lui nu se însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua. Pentru a le da de mâncare, ţăranul fu nevoit să taie porcul. Nevasta ţăranului nu se mai însănătoşi, şi muri la scurt timp. La înmormântare veni multă lume, iar ţăranul trebui să taie şi vaca pentru a-i hrăni pe toţi.

Şoricelul se uita din crăpătura lui din perete, cuprins de tristeţe…

Casa sufletului

Un bătrân tâmplar se afla în pragul pensionării.

Era încă în putere de aceea patronul său îl mai dorea la lucru în echipă. Cu toate acestea bătrânul era hotărât să se retragă, pentru a duce o viață mai liniștită alături de familie. Renunța la un salariu bunicel dar prefera liniștea. Cu părere de rău pentru pierderea unui meșter așa de priceput, patronul îi ceru să mai construiască doar o singură casă. Bătrânul acceptă, însă nu mai punea suflet în ceea ce făcea. Chema ajutoare nepricepute și folosea scânduri nepotrivite. Și lui îi era rușine de cum arăta ultima lucrare.

Când în cele din urmă o isprăvi, patronul veni să o vadă. Îi dărui tâmplarului cheia de la intrare, zicându-i :
- Aceasta este casa ta, darul meu pentru tine!

Tâmplarul rămase uimit. Ce mare rușine!
Dacă ar fi știut că își construiește propria casă, atunci ar fi făcut-o cu totul altfel.

***

La fel ca și tâmplarul din poveste unii dintre noi ne oprim, din diverse motive, din a mai face investiții în ”casa sufletului”.
Ne înconjurăm de lucruri prețioase – etalându-le cât se poate de des, construim fortărețe în care ne izolăm de ceilalți, împodobim pereți, încăperi sau propriul corp, urcăm treptele afirmării profesionale și… nu mai râmân resurse.
Exersăm ”a avea” și mai puțin ”a iubi”, ”a observa”, ”a ajuta, ”a înțelege”, ”a empatiza” uitând că, în acest sens, destinația e una singură – un ”Pustiu” – pe care Goga îl redă magistral în câteva versuri :

Eu când mă uit în mine-arare,
Sărmanul suflet mă-nspăimântă,
O casă goală mi se pare,
O casă care nu cuvântă…

În jur ograda e pustie,
Perdeaua la fereşti e trasă,
Iar într-un colţ pare că scrie:
Stăpânul a plecat de-acasă!

Găina și vulturul

Într-o zi, plimbându-se prin padure, un om găsi un pui de vultur de abia ieșit din găoace. Dându-și seama că dacă l-ar fi lăsat acolo, singur și părăsit, l-ar fi condamnat la moarte sigură, omul luă puiul acasă și-l puse într-un coteț, împreună cu niște pui de găină. Puiul de vultur crescu alături de aceștia și, bineînțeles, învăță să se poarte ca o gaină: scormonea pământul pentru a găsi viermi și insecte, mânca semințele pe care i le dădea stăpânul, cloncănea și cotcodăcea, iar dacă bătea din aripi nu se ridica mai mult de câteva zeci de centimetri.

Au trecut astfel câteva luni, timp în care vulturul nu se îndoi nici o clipă că locul lui ar fi altundeva decât în curtea stăpânului, printre celelalte găini. Mai mult, era convins că el însuși este o găină. Până când, într-o zi, privind spre cerul albastru și fără nori, văzu un alt vultur planând maiestuos, aproape fără a-și mișca aripile robuste. Vulturul a înțeles dintr-o dată care este adevărata lui natură. Și-a dat seama că nu există obstacole care să-l împiedice să zboare, în afară de cele din mintea lui, și, după câteva tentative, s-a ridicat în zbor spre infinit, într-adevar liber.

***

Totuși, ceea ce este mai puțin cunoscut este efectul pe care întâmplarea aceasta l-a avut asupra celorlalți locuitori ai curții. După ce au văzut că fostul lor tovarăș de joacă și de semințe și-a luat zborul, pierzându-se în imensitatea cerului, multe din găini au devenit conștiente de trista lor situație și au început să viseze să devină vulturi.

Începură să circule, la început aproape clandestin, apoi mai deschis, niște filosofii ciudate care argumentau că fiecare găină avea înăuntrul său un vultur care aștepta să fie eliberat. “Condiția de găină nu este decât rezultatul unor credințe limitante”, susțineau niște găini-profete, “schimbați credințele, și cerul va fi al vostru”. Apăruseră tot felul de cărți în domeniu, cu titluri gen “Cum să devii un vultur în 30 de zile”, “Vulturocibernetica “, “Analiza vulturacțională”, “Minunile zborului”, “Declanșează vulturul din tine” etc… Pentru cei care aveau bani de cheltuit, apăruseră și seminarii de “Programare Găinolingvistică”și cursuri audio și video, unde se învăța cum să vizualizezi lumea văzută de sus, cum să recunoști sunetele celorlalte păsări (să te pui în raport), cum să percepi senzația vântului în aripile tale (condiția de vultur nu poate fi atinsă fără concentrare asupra canalelor senzoriale potrivite). Mai interesant, apăruse și o metodă de analiza – găinograma, care depista 9 feluri de a fi găină, și în consecință 9 drumuri diferite spre a deveni vultur.
Aparuseră și niște tehnici, cum ar fi “Echilibrul Găinoemoțional” și “CFT” (chicken freedom technique), care te învățau ce se întampla dacă apeși pe niște puncte de pe cap și piept spunând “Iubesc și respect aripile mele” și anume că îți va trece frica de înălțime (principalul obstacol în drumul de dezvoltare spre condiția de vultur).
O găină mai întreprinzătoare decât celelalte puse la cale un sistem de multilevel marketing care consta într-un complex sistem de puncte care se obțineau vânzând cursuri și seminarii celorlate găini, argumentând că ridicarea în ierarhia sistemului era metoda cea mai sigură pentru a se apropria de starea de vultur. Cine frecventa un număr suficient de cursuri putea să devină “Găinocoach certificat” și îi ajuta pe ceilalți să meargă mai rapind pe drumul dezvoltării.

Nu e nevoie să spun că atunci când cineva, în lipsa totală a unor rezultate concrete, își exprima îndoielile asupra sensului pe care l-ar avea toată treaba asta, era imediat acuzat – din partea celor mai exaltați și convinși – că este stăpânit de credințe limintante și blocat de gândul negativ. Mai ales, i se repeta încontinuu: “Amintește-ți de fostul nostru tovarăș, care după o viață de găină a putut să zboare; pune angajament și credință și o să reușești și tu.”

Ultimele știri din coteț îmi confirmă că niște găini s-au îmbogățit, altele tot caută tehnica potrivită pentru a se ridica în zbor, și altele așteaptă venirea Marelui Găină care îi va scoate din condiția lor. Din câte am aflat, nimeni dintre ei nu s-a mai ridicat de la pământ mai mult decât niște zeci de centrimetri.

Poveste de Anthony de Mello și comentarii, mai mult sau mai puțin modificate în mediul online, după articolul Vulturi și găini apărut în revista HR

Cimitirul ciudat

Se povestește că într-o zi din vremuri demult apuse un om a trebuit să facă o călătorie într-o țară îndepărtată, aflată peste mări și țări. În drumul său a întâlnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai puțin asemănătoare. Și-a amintit pentru tot restul vieții de unul dintre acestea.

Era dimineața când a zărit în depărtare turnurile unei cetăți. Până să ajungă în apropierea ei se făcuse deja prânzul și cum în partea dreaptă a drumului se afla un cimitir îngrijit, cu pomi umbroși și flori frumos parfumate, omul s-a hotărât să facă un scurt popas.

Pășind către o bancă pe care o zărise în apropiere, omul a citit ceea ce era scris pe cruci… “A trăit șase ani, trei luni și patru zile”“A trăit unsprezece ani, două luni și cinci zile”“A trăit trei ani, patru luni și patru zile”“A trăit nouă ani, opt luni și două zile”

S-a întristat crezând că nimerise într-un cimitir pentru copii. Unul dintre locuitorii cetății l-a văzut și a întrebat:
-De ce ești atât de trist, ai pe cineva din familie îngropat aici? Mama, tatăl poate…?
-Cum s-ar putea una ca asta, doar văd că aici sunt îngropați numai copii!
-Nu… doar că, vezi… noi când ne naștem primim fiecare câte un carnețel. La început țin socoteala părinții pentru noi, apoi scriem singuri… de fiecare dată când ne-am bucurat și pentru cât timp… iar când unul dintre noi se duce, familia adună timpul pe care l-a petrecut bucurând-se… și asta este ceea ce vezi tu scris aici.
-Timpul pe care l-ați petrecut bucurându-vă…
-Da, pentru noi doar asta contează!

***

Mi-am amintit în timp ce postam această poveste de un film relativ nou ”In Time”.

Un film genial de altfel (prin mesajul salient), care ar trebui să ne pună pe gânduri: În ce măsură apreciem, gestionăm și valorificăm timpul pe care îl avem la dispoziție?

Chiar dacă în realitate timpul nu este o retribuție atent monitorizată de mecanisme externe, uităm adesea să-l privim ca atare și, în consecință, să ne bucurăm – trăindu-l. Pentru că așa cum subliniază pelicula mai sus amintită timpul este o resursă iar moartea, metaforic vorbind, intervine când renunțăm în a mai munci pentru a-l avea. Din păcate nu există stocuri pe care să le jefuim atunci când ne dăm seama că resursa personală de timp este pe cale de a fi epuizată dar putem oricând să deschidem un cont în propria ”bancă a timpului” în care să depunem cât mai des clipe de bucurie.

”… probabil că folosim jumătate din timpul nostru cu preocupări lipsite de importanță și cu gânduri inutile. Bogații și săracii au destule în comun – între care și faptul că toți sunt săraci la banca timpului. Oricât li s-ar prelungi viața toți au un stoc redus de timp de trăit. La banca timpului, suma din cont este întotdeauna foarte mică, chiar dacă trăim o sută de ani. Fiecare aniversare constituie un motiv să ne bucurăm, dar și să ne întrebăm: Ce capitol am scris în anul care a treecut? Ce prilejuri am folosit ca să aprofundez anumite relații? Mi-am alimentat visele sau am cultivat coșmaruri? Cum e calitatea vieții mele? Dacă am face această contabilitate, e sigur că am ieși datori…” spune Augusto Cury în lucrarea ”Minți sclipitoare, minți antrenate” și… cred că are dreptate.

Fereastra sufletului

O familie a primit de la o rudă în vârstă o casă într-un cartier foarte liniștit. Înainte de a se muta mama, tatăl și fiica lor mergeau câteva ore în fiecare zi pentru a scoate din casă lucrurile vechi, pentru a face curățenie și a pregati cât mai bine locuința.

În prima dimineață când au ajuns in casa fiica a observat, privind pe fereastră, o doamnă în vârstă care își întindea hainele abia spălate în balcon.

- Mamă, privește ce haine murdare întinde vecina noastră în balcon! Până și eu știu să spăl mai bine decât ea! Poate ar trebui să merg s-o învăț cum se face! Sau poate să-i spun ce săpun să folosească…

Mama a privit la doamna în vârstă care își intindea rufele, a privit apoi la fiica ei și n-a spus nici un cuvânt. Și așa, la fiecare două sau trei zile fiica repeta observațiile, în timp ce vecina își întindea rufele la soare. După vreo lună fiica a rămas surprinsă văzând că vecina sa întindea pe sârmă cearceafuri mult mai curate, așa că i-a spus mamei sale:

- Privește, a învățat să spele rufele, cu toate ca n-am avut timp să trec pe la ea să-i spun cum se face!
Mama s-a uitat zâmbind la ea și i-a răspuns:

- Nu, astăzi am reușit să vin ceva mai devreme decât tine și am spălat geamurile casei noastre!