Heinrich Boll

De data aceasta nu o să recomand doar o carte ci un autor: Heinrich Boll. Cu siguranță i-aș fi dedicat un post cândva dar… am abservat că nu figurează în topul 100 al celor de la ”The Guardian”. Așa că de ce Heinrich Boll?

Pentru că reușește să fie actual și un rafinat cunoscător al naturii umane.

Pentru perspectiva ironică asupra societății, educației, familiei și a supremației falselor valori în ”Opiniile unui clovn”.

Pentru felul în care reușește să zugrăvească drama unei ființe, pe fondul goanei după senzațional, a minciunilor și a lipsei de scrupule din presa de scandal în ”Onoarea pierdută a Katharinei Blum”.

Pentru candoarea poveștii de dragoste din ”Fotografie de grup cu doamnă” în care folosește ingenios metoda anchetei, ilustrând o veche paradigmă din psihologia socială: omul are tot atâtea ”fețe” câte persoane întâlnește.

Pentru magistrala cronică de familie din ”Partida de biliard de la nouă jumătate”, concentrată în câteva ore prin metoda flash-back-ului.

Pentru originala incursiune în suferința familiilor dezorganizate în urma războiului din ”Casa văduvelor”.

Pentru că e nonconformist și oarecum ciudat ca scriitor, a primit un premiu Nobel și chiar dacă nu e în top 100 al celor de la ”The Guardian” vă invit să lecturați măcar una dintre lucrările citate mai sus și de ce nu, să vă împărtășiți opiniile.

Am vrut din totdeauna să scriu, am încercat de timpuriu dar am găsit vorbele mai târziu” ( Heinrich Boll, interviu)

Mi-e frică într-adevar, crede-mă nu mint, lasă-mi corăbioara să plutească, nu fi băiatul răutacios care o distruge, lumea e rea, există atât de puține inimi curate.” ( Heinrich Boll, Partida de biliard…)

Sursă foto: Wikipedia

The Sunset Limited

Un film metaforă.

Doi actori excepționali în rolurile lor.

Două vieți, două destine atât de diferite care se intersectează pentru o noapte: intelectualul ”rătăcit”, cu o tentativă de suicid și fostul deținut căruia Dumnezeu i-a (mai) dat o șansă și o nouă vocație, de a salva suflete.

O cameră și o discuție.

O perspectivă dialectică asupra căutării de sine, o infinitate de întrebări fără răspuns, o incitare la reflecție: Ce ne ține ancorați pe peron atunci când trece The Sunset Limited?

Un final excepțional învăluit de razele soarelui ce aduc, într-o lumină celestă, speranța binelui.

O simplă pledoarie a talentului actoricesc și în același timp o dovadă a faptului că se pot face filme bune fără un buget uriaș sub umbrela unor case de producție celebre.

Italo Svevo, Conștiința lui Zeno

Am cumpărat ”Conștiința lui Zeno” deoarece îmi amintisem că îi plăcuse lui Eliade. Și pentru că avea un preț care îmi permitea să-mi satisfac curiozitatea literară fără regrete financiare.

***

Îmi place Zeno.

Pentru că nu se ascunde, pentru că nu neagă, pentru că intră în forul său interior și are curajul de a privi și împărtăși ceea ce vede. Pentru că acceptă rateurile rațiunii și nu se pierde în labirintul mecanismelor defensive. Pentru că are curajul de a râde de sine și de a se supune oprobiului public.

Nu a avut viața perfectă, nu a promovat conduite dezirabile, a acționat impulsiv adesea și nu întotdeauna aprob conduita personajului Zeno. Admir însă observatorul Zeno, capacitățile sale de introspecție și autoexplorare.

Îmi place Zeno pentru că ne aduce în față o realitate crudă: ne propunem scopuri, obiective pe termen lung și scurt, facem planuri – bifăm în agenda personală, ne autoconvingem în legătură cu raționalitatea și lejeritatea aplicării propriilor decizii dar… vine clipa adevărului, în care trebuie să acționăm și totul dispare subit… hotărăște pulsiunea. Apare atunci confuzia/dezechilibrul: Ce s-a întâmplat? Unde e rațiunea, logica, funcționalitatea, obiectivul, ordinea, planul, rigoarea, ceea ce am crezut că suntem, ceea ce am crezut că putem face?

Îmi place Zeno pentru că ne provoacă să căutăm un răspuns.

Oare cine suntem?

Sursă foto: Wikipedia