Cuvinte bune… de mâncat

Selecție din (geniala) Cartea cuvintelor bune de mânacat de Rubem Alves.

”Cu mult înaintea psihanalizei au fost poeții. Toți poeții caută cuvintele care cresc doar din tăcere.

Înăuntrul trupului nostru, amestecată cu zgomotele Morții, e scrisă o poveste de neuitat, cea a frumuseții. Și chiar fără a o ști, știm că suntem meniț acestei fericiri.

Cuvintele pot face orice.

Cuvintele de dragoste sunt o imagine înăuntrul oglinzii. Celălalt este frumos pentru că ne vedem noi înșine frumoși în cuvintele lui sau ei.

Trupurile noastre sunt palimpseste. Există un text superficial, vizibil pentru toți: suprafața lagunei. Dar în întunecimea apelor, o altă poveste se spune în tăcere. Câteodată aceasta se ivește la suprafață purtând măști, vorbind alte limbi. Fracturi în carne, simptome fizice… bolile sunt mesaje strangulate. Nu sunt accidente care se întâmplă trupului. Sunt ideograme, pe care trupul însuși le scrie într-un efort disperat de a fi auzit și înțeles.

Magie neagră: atunci când prin puterea cuvântului de vrajă, frumosul devine urât.

Ce este un bărbat? Un bărbat e un spațiu gol: dorul după o femeie. Și ce este o femeie? Femeia e un spațiu gol: dorul după un bărbat. Ei sunt ceea ce le lipsește.

Sensul imaginii dinăuntrul oglinzii e lucrul real din afara ei.

Și cuvintele pot fi folosite ca unelte care să ne ducă altundeva. Punți. Mijloace spre un scop care este dincolo de ele. Schele demontate odată ce casa a fost construită. Aceasta este calea științei.”

Anxietatea în… Epopeea lui Ghilgameș

Enkidu, deschizând gura, vorbește și-i spune lui Ghilgameș:
Să nu ne-afundăm până în inima pădurii.
Numai ce i-am desferecat porțile, și brațul mi s-a moleșit
.
Ghilgameș, deschizând gura, vorbește și-i spune lui Enkidu:
Haide, prietene, doar n-o să nepurtăm ca niște bieți nevolnici!
Am străbătut rând pe rând toți munții,
Ținta căltoririei se află în fața noastră!
Mai bine să mor decât să dăm îndărăt acuma!
Prietene, știi ce înseamnă bătălia, ești călit în luptă:
Atinge-mi veșmântul și nu-ți va mai fi frică de moarte.
Haide, încrede-te în mine, fii mâna mea dreaptă!
Ducă-se moleșeala brațului tău
și risipească-se slăbiciunea genunchilor tăi!
Prietene, fii iar stăpân pe tine, și-mpreună să ne afundăm în inima pădurii!
Inimii tale să nu-I mai pese decât de luptă, uită de moarte și nu-ți va mai fi teamă
Omul puternic gata de luptă și ager la minte
Care se repde primul, scapă el însuși dacă-și apără tovarășul.
Și chiar dacă sunt învinși ei dobândesc faima

Amândoi ajunseră înaintea muntelui înverzit!
Glasurile tăcură. Ei înșiși se opriră.

Sursa:fragment selectat din Epopeea lui Ghilgameș, Editura pentru literatura universală, 1966

Yann Martel. Frica.

”Trebuie să spun câteva cuvinte despre frică. Este singurul dușman adevărat al vieții. Numai frica poate învinge viața. Este un adversar inteligent, viclean; cât de bine știm că așa este. Nu are nici decență, nu respectă nicio lege sau convenție, este nemilos. Te atacă în punctul cel mai slab, pe care îl descoperă numaidecât. Întotdeauna pornește din minte. La început ești calm, stăpân pe tine, fericit. Apoi frica, deghizată în hainele unei simple îndoieli, se strecoară în mintea ta ca un spion. Îndoiala se întâlnește cu neîncrederea, care încearcă să o împingă la o parte. Dar neîncrederea este un biet soldat prost înarmat. Îndoiala îl va învinge foarte ușor. Devii neliniștit. Rațiunea îți sare în ajutor. Capeți din nou încredere. Rațiunea este dotată cu arme și tehnologie de ultimă oră. Dar spre uimirea ta, în ciuda strategiei superioare și a numărului de victorii categorice, rațiunea este înfrntă. Te simți din ce în ce mai slăbit, mai nesigur. Neliniștea se transform în groază. Frica îți cuprinde apoi întregul corp, care deja își dă seama că se petrece ceva groaznic. Deja plămânii ți-au dispărut ca o pasăre în zbor, iar curajul ți s-a topit ca un șarpe. Limba îți atârnă moale ca un opossum, în timp ce falca începe să ți se miște cu putere. Surzești. Mușchii încep să tremure de parcă ar avea malaria iar genunchii ca și cum ar dansa. Inima ți se încordează prea tare, în timp ce sfincterul ți se relaxează prea mult. La fel se întâmplă și cu restul corpului. Fiecare parte a organismului cedează în felul său. Numai ochii rămân vii. Ei dau mereu atenția cuvenită fricii.
Te grăbești să iei decizii. Renunți la ultimii aliați: speranța și încrederea. Iată, te-ai învins singur. Frica, de fapt o simplă impresie te-a cucerit.
Sentimental e greu de descries. Căci frica, frica adevărată, care te zguduie până în străfunduri, pe care o simți când ajungi față în față cu moartea, se instalează în mintea ta ca o cangrenă: face să putrezească totul, chiar și cuvintele cu care vorbești despre ea. Așa că trebuie să lupți din greu pentru a o exprima. Trebuie să te străduiești mult să arunci lumina cuvintelor asupra ei. Căci dacă nu o faci, dacă frica devine un întuneric de neexprimat pe care îl eviți, poate chiar îl uiți,te expui altor atacuri ale fricii pentru că niciodată nu te-ai luptat cu adevărat cu adversarul care te-a învins.”
Sursa:fragment din ”Viața lui Pi”, Yann Martel

P.S. Invitație la autoexplorare: Cum ”arată” frica ta?

Ivan Ilici și… câteva întrebări

De ce să mă mint?
Am fost aici iar acum mă duc acolo. Încotro?
Când n-am să mai fiu, atunci ce-o să fie? Dar unde am să fiu eu, când n-oi mai fi aici? Oare asta-i moartea?
Oare e cu putință ca ea (moartea) să fie realitatea?
Este adevărat că aici, lângă această perdea, eu ca la un asalt, mi-am pierdut viața. Oare e cu putință?
Oare niciodată nu o să-ți fie rușine să minți?
De ce-ai făcut Tu toate acestea? De ce m-ai adus până aici? De ce, de ce mă chinuiești așa de îngrozitor? Ce ți-am făcut eu Ție? Pentru ce?
Cum ai trăit tu bine înainte, bine și plăcut? întrebă glasul(sufletului)
Dar ce este asta? De ce?
Iar dacă viața este într-adevăr atât de păcătoasă și lipsită de sens, atunci de ce să mori și, murind, să suferi?
Poate că nu am trăit cum trebuie?
Dar se poate să nu fi trăit cum trebuie, de vreme ce făceam totul așa cum trebuia?
Și acum ce vrei? Să trăiești? Cum să trăiești?
De ce, pentru ce, toată suferința asta cumplită?
Nu pot să mă-npotrivesc, dar măcar de-aș putea să înțeleg: pentru ce?
Suferință, moarte… de ce?
Dar dacă într-adevăr întreaga mea viață conștientă a fost ”alta decât se cădea”?
Dacă-i așa, dacă plec din viață cu conștiința faptului că am irosit tot ce mi s-a dat și că nu mai pot îndrepta nimic, atunci cum vine asta?
Dar ce fel este acest ”așa cum trebuie”?

Sursă: întrebări selectate din monologul interior al personajului principal din ”Moartea lui Ivan Ilici” de Lev Nikolaevici Tolstoi

Cum devenim părinți mai buni, Stanley Shapiro

O carte frumoasă, scrisă de un psihoterapeut, specializat în relațiile părinți-copii.

O carte practică, în care sunt analizate 50 de posibile comportamente problematice (de ex. criza de nervi, înjurăturile, smiorcăiala, TV-mania etc…) urmând algoritmul înțelegerii motivației copilului, a reacției părintelui și a strategiei de adoptat în vederea diminuării frecvenței comportamentului indezirabil.

Dincolo de utilitatea practică a lucrării, găsesc relevante pentru înțelegerea, creșterea și educarea copilului două mesaje pe care autorul le transmite părinților:

(pg 11) Un mesaj pentru părinții epuizați: Trebuie să știți că orice problemă privind educația copilului, nu numai cele conținute în această carte, poate fi rezolvată dacă acordați atenție următoarelor percepte fundamentale și acționați în conformitate cu ele:1. Căutați să înțelegeți motivația comportamentului negativ al copilului. Ce scop sau recompensă urmărește? 2. Lăsați copilul să suporte consecințele opțiunilor lui. 3. Tratați-l pe copil cu respect, indiferent cât de nerespectuos este comportamentul lui. 4. Faceți tot ce vă stă în puteri ca să-i susțineți respectul de sine.

(pg 61)”Dragostea nu ajunge: dacă ar fi de-ajuns să ne iubim pur și simplu copiii, n-ar mai exista familii cu probleme. Din păcate nu este așa – și de aceea ați citit această carte. Dragostea se află pe primul loc, dar pe această temelie trebuie așezate capacitatea de a rezolva probleme, consecvența, respectul reciproc, răbdarea și știința de a fi un bun ascultător. E nevoie de mult efort ca să fii un părinte bun dar merită. A-i învăța pe părinți cum să crească bine copiii ar trebui să fie, după părerea noastră, o prioritate națională, presupunând urmarea unor cursuri obligatorii, care să se predea pe etape. Până atunci citiți cât mai multe cărți pe tema asta și discutați cu prietenii despre problemele lor și soluțiile pe care le-au găsit. A vă autoinstrui, dacă o formă publică de instrucție nu există, pentru a deveni un părinte mai bun este, cu siguranță, cel mai frumos dar pe care vi-l puteți face nu numai dumneavoastră, ci și celor pe care îi iubiți mai mult.”

Previzualizare limitată a lucrării la: www.humanitas.ro/files/media/cum-devenim-parinti-mai-buni.pdf

Atât. Baftă la lectură!

Când părinții se despart, Francoise Dolto

”Divorțul este un lucru care îi privește pe oamenii mari…” - aud frecvent acest tabu ce planează asupra tematicii despărțirii conjugale, un tabu ce îl poziționează pe copil într-un colț îndepărtat al ringului de luptă, la periferia problematicilor familiale.

De ce nu i s-ar putea explica unui copil ce se întâmplă în jurul lui atunci când părinții decid să nu mai formeze un cuplu? De ce nu este copilul acceptat și tratat în această delicată problematică ca un membru cu drepturi egale?

Dolto ne arată că se poate, ne dă exemple, ne împărtășește emoții și gânduri, ne provoacă la reflecție, ne îndeamnă să privim dincolo de aparențe.

Îmi place cartea aceasta pentru că e scrisă de specialistul cu experiență în domeniu, pentru că aduce în prim-plan adevărata victimă a despărțirii într-un cuplu: copilul. Îmi place pentru că utilizeză o sintagmă extraordinară ”a umaniza divorțul”. Și îmi mai place pentru că Dolto se adresează deopotrivă specialiștilor și părinților, fără a utiliza un limbaj de lemn (cu excepția unor termeni specifici psihanalizei, dar să nu uiatăm că autoarea a fost psihanalist într-o țară în care această abordare a fost puternic valorizată zeci de ani)

Și îmi vine în minte altă lucrare cu un titlu sugestiv ”Copilăria durează generații la rând” și poate că da, divorțul îi privește pe oamenii mari dar de ce să îi vedem doar pe cei de aici și acum – mama și tata? Cum credeți că-l va influența pe actualul copil, în viața de adult, despărțirea disfuncțional gestionată a părinților?

În nici-un fel vor spune scepticii, într-un mare fel va spune abordarea transgenerațională a familiei…

Amintiri, vise, reflecții C.G. Jung

Am redescoperit biografia lui Jung după o discuție despre… pasiune, despre pasiunea de a profesa ca psiholog.

Nu cred că aș putea găsi cuvintele potrivite pentru a realiza o recenzie, poate nici nu trebuie, câteva rânduri ale lui Jung sper că vă vor determina să o așezați pe lista cărților de citit într-o viață de om.

Și am ales, deloc întâmplător, două fragmente: unul din Prolog iar celălalt din Privire retrospectivă (ultimul capitol). Între ele se așterne povestea unei vieți, a unui univers uman de excepție.

***

Deci astăzi la aproape optzeci și trei de ani, am început să povestesc mitul vieții mele. Pot însă doar să fac constatări nemijlocite, pot doar să spun povești. Nu se pune problema dacă sunt adevărate. Întrebarea este numai: este aceasta povestea mea, adevărul meu?(pg. 18)

Viața omului este o încercare îndoielnică. Numai din punct de vedere numeric constituie un fenomen uriaș. E atât de fugitivă, de insuficientă, încât este de-a dreptul o minune dacă ceva poate exista și se poate dezvolta. Asta m-a impresionat încă de pe când eram tânăr student în medicină și mi se părea o adevărată minune să nu fiu distrus înainte de vreme.

Viața am asemuit-o întotdeauna unei plante care trăiește din rizomul ei. Viața sa propriu-zisă nu este vizibilă, ea își are sălașul în rizom. Ceea ce devine vizibil deasupra pământului durează doar o vară. Apoi se ofilește – o apariție efemeră. Dacă ne gândim la devenirea și dispariția infinită a vieții și culturilor, ni se conturează impresia unei deșertăciuni absolute; dar eu nu am pierdut niciodată sentimentul perenității vieții sub eterna schimbare. Ceea ce se vede este floarea, ea este cea care dispare. Rizomul dăinuie.(pg. 19)

Deosebirea dintre majoritatea oamenilor și mine constă în aceea că la mine ”pereții despărțitori” sunt transparenți. Este particularitatea mea. La unii sunt atât de groși încât nu văd nimic îndărătul lor – și asta îi face să creadă că acolo nici nu se află nimic. Eu percep întrucâtva procesele ce se derulează în fundal, ceea ce îmi oferă conferă o siguranță lăuntrică. (pg.355)

Mi-a venit foarte greu să mă afirm alături de gândurile mele. Era un demon în mine, și în cele din urmă prezența lui a fost decisivă. Mă domina și mă lua înainte, iar când se întâmpla să nu mai țin seama de nimic era fiindcă el mă presa. Nu mă puteam opri niciodată la ceea ce obținusem deja. Trebuia să continuu să alerg, pentru a-mi ajunge din urmă viziunea. Întrucât, după cum e lesne de înțeles, contemporanii mei nu puteau percepe viziunea mea, vedeau în mine doar pe cineva care tot fuge aiurea. (pg.356)

Sunt uimit de mine, dezamăgit, mulțumit. Sunt întristat, abătut, entuziast. Sunt și toate acestea și nu pot să fac suma. Nu sunt capabil să stabilesc o valoare sau o nonvaloare definitivă, n-am o judecată despre mine și viața mea. De nimic nu sunt foarte sigur. De fapt nu am o convingere definitivă despre nimic. Știu numai că m-am născut și că exist și am sentimentul că aș fi fost purtat. (pg.358)

Selecție realizată din ediția 2001, Humanitas

Recreația mare, Mircea Sântimbreanu

Căutam un fragment, o nuvelă, o schiță, ceva special pentru prima întâlnire a atelierului de lectură și mi-am adus aminte de ”Recreația mare” a lui Sântimbreanu.

Nu m-am putut abține și am scos din bibliotecă o carte veche, ediția din 1987, cu foi galbene și desene de Iurie Darie – am răsfoit-o, rememorând amintiri voioase. Încă o dată textele lui Sântimbreanu m-au binedispus: au înviat pe rând Tilică cel care nu știa lecția la istorie, Mihai care a mutat cu un rând locul de vărsare al Nilului, Eugenița, care scăpa sub bancă, în momentul potrivit… creionul potrivit, Titi care citea atât de mult(!) și toți ceilalți elevi poznași.

Par actuale relatările lui Sântimbreanu, îmi place ironia lui rafinată, are eleganță în exprimare și nu mă plictisește niciodată chiar dacă e citit a nu-știu-cât-a oară.

Vă las cu acest minunat autor și cu persoanjele sale, care între timp au mai crescut…

Jacques Henri Lartigue – The Boy who Never Grew Up

Am vizionat filmulețul dedicat lui Lartigue întâmplător, într-un muzeu în care căutam cu nerăbdare o pictură a lui Van Gogh. Obișnuită cu fluxul de turiști caracteristic unui loc ce adăpostește opere celebre am rămas uimită privind o sală plină și un domn care ținea un discurs; după câteva minute au început să ruleze imaginile pe ecran.

Nu știu de ce am ales să mă așez alături de ceilalți, cu atât mai mult cu cât nu îmi place limba franceză, dar au fost câteva zeci de minute în care am privit fascinată succesiunea de instantanee ce prezentau o viață de om – a lui Lartigue.

La început un copil ce descoperă și surprinde, cu un aparat de fotografiat mai înalt și mai greu decât el, lumea… am râs de oameni și animale zburătoare, de tumbe și căzături, mașinării ingenioase și roți contorsionate…

Un copil care crește apoi, dar nu încetează să fotografieze de-a lungul a peste 80 de ani, lăsând moștenire statului francez cea mai amplă autobiografie vizuală produsă vreodată. Fotografii ce par ireale la o primă vedere, cu atât mai mult în contextul în care la începutul anilor 1900 nu exista tehnologia avansată accesibilă în zilele noastre.

M-au impresionat frumusețea și eleganța femeilor pe care le-a imortalizat.

M-a impresionat faptul că Lartigue a reușit, ca prin magie, să oprească timpul de atâtea ori, doar pentru câteva secunde, pentru a fixa în memoria aparatului său o imagine…

Lartigue ne arată fotografiindu-și viața și colecționând asiduu propriile instantanee că o existență umană poate fi nu numai narată ci și privită, retrospectiv, într-o suită de imagini, legate parcă de un fir invizibil.

Requiem for a dream

Film – pledoarie împotriva consumului de droguri și… o coloană sonoră fantastică.

Concret, simplu, direct, fără perdea.

Cercetători, doctori, psihologi, profesori, părinți, prieteni, ziariști te informează zilnic despre consecințele consumului de droguri, ”Requiem for a dream” îți arată o realitate crudă – fără numere și grafice, fără trimiteri la eșantioane, medii, corelații dar cu o concluzie de necontestat: drogul omoară visele și spulberă speranțele. Drogul e amăgire, durere, iluzie, disperare, fugă, suferință, moarte.

Indiferent de vârstă, indiferent de gen, indiferent de rasă.
Un film care TREBUIE văzut.