Oamenii frumoși

Oamenii frumoși se plimbă adesea prin sufletele lor, mari cât Universul, admirând arhitectura magică a emoțiilor.
Oamenii frumoși se ascund în locuri nebănuite, simțind minunea Bucuriei de a trăi.
Oamenii frumoși au frici și griji, și lipsuri și nevoi, dar le trăiesc ca și cum ar fi calea spre Sensibilitate și Dezvoltare.
Oamenii frumoși se hrănesc cu bucurii ciudate, rămase încă de nedeslușit pentru Ceilalți.
Oamenii frumoși știu să iubească într-un fel al lor, necondiționat de poluarea trăirilor dintre noi.
Oamenii frumoși nu lecturează cărțile de bucate ale fericirii, ci sunt fachirii propriilor rețete.
Oamenii frumoși iubesc să călătoreasca la bordul unor mijloace neconvenționale: o carte, un peisaj, un tablou, etc…iar locul lor preferat este la dreapta unui Vis.
Oamenii frumosi sunt alchimiști ce au găsit secretul pietrei filosofale – transformând totul din jur în aur, strigându-și altruist secretul unei mulțimi ce aleargă haotic după Altceva.
Oamenii frumoși au un zâmbet al lor pictat pe chip, în semn de prețuire pentru Viață.
Oamenii frumoși privesc spre Orizont, în speranța că, într-o zi, va debarca din marea norilor, o corabie cu Semeni.
Oamenii frumoși sunt Umbra omenirii ce își parcurge cu nepăsare drumul către moarte.
Oamenii frumoși așteaptă cu răbdare o zi, în care se vor fi născut într-o altă Lume.

(P.S. Inspirat de monitor, așteptându-l pe Vladimir să se trezească…)

Exercițiul tăcerii

Vine un moment în care taci, în ciuda voinței tale. Vocabularul imens de care dispui își rătăcește cuvintele, le cauți disperat dar ele nu mai sunt. Au dispărut. Taci, privești și auzi cum Timpul stă în loc.

După ce ai spus tot.
În fața morții unei persoane dragi.
În fața unui nounăscut.
Într-o carte.
În spatele suferinței.
În fața celui care nu înțelege.
Când nu mai recunoști oamenii amintirilor tale.
Când te afli în fața tabloului pe care ți l-ai dorit dintotdeauna să îl privești.
După ce îți dai seama că acele cuvinte ar fi în plus atunci, acolo.
La mormântul scriitorului preferat în adolescență.
În fața spectacolului naturii.
Într-un lăcaș de cult.
În fața Iubirii.
În catacombe căptușite cu oseminte.
Într-un vis.
În fața bolii incurabile a unui prieten.
În urma unui tren care a plecat din stație, ducând departe oameni dragi.
În trenul care pleacă, lăsând în urmă oameni dragi.
Într-o epifanie.
În fața celui care-și pune sufletul într-un cuvânt: Mulțumesc.
În ciuda rațiunii, care nu concepe și nu vrea să înțeleagă.
În fața celui mai inteligent om pe care l-ai cunoscut vreodată.
În fața Ororii, Prejudecății, Prostiei, Nepăsării, Abuzului.
În Timpul unei poezii.
În Cimitirul unde odihnesc suflete iubite.
Într-un apus de soare, pe o miriște proaspăt treierată.
Într-o fotografie de demult.

Și fără a-ți da seama, esența vieții tale devine un cumul de clipe – clipe de tăcere, păstrate într-un loc de taină. Iar Tu privești din când în când spre ele – cuvintele dispar și auzi cum Timpul se oprește-n loc.

Râsul amar al audienței

Personal cred că o seară de sâmbătă normală, după o săptămână normală, se încheie, atunci când e posibil, cu o piesă de teatru. Piesa de săptămâna aceasta m-a provocat însă în a ieși din sfera normalului cotidian, și nu în sensul pozitiv, cel puțin în accepțiunea mea.

Deja oarecum plictisitoare sub aspectul intenției de a surprinde caracterul ambivalent al conduitelor umane (mulțumesc, zilnic mă confrunt cu asta, ce să-i faci, deformare profesională), tocmai când încercam să ignor tema și să alung gândurile automate, concentrându-mă asupra jocului actorilor, a ambianței speciale… apare ea – scena terapiei de grup. Oameni așezați pe câte o pernuță aurie, cu un bețișor parfumat în față și el însuși specialistul surprins în actul muncii: atingând terapeutic, fiecare individ, pe frunte cu oarece substanță miraculoasă. Urmează un schimb de replici reprezentative pentru o întâlnire de grup în care englezismele sunt uzate și abuzate, pentru ca în final specialistul în relații de cuplu să primească lovitura de grație: i se aduce la cunoștință decizia soției de a divorța. Disperat, transformă englezismele în invective, este părăsit și jignit de unul dintre participanți pentru a-și pierde într-un final autocontrolul, manifestându-și în toată splendoarea frustrarea și furia resimțite.
Audiența râde, impresioanată.

Sublim, am gândit eu, restul nu vă reproduc.
Atât mai vreau să spun că la ieșire, în timp ce așteptam să îmi iau haina de la garderobă, aud în spatele meu o voce feminină, suavă: ”Băinușcineiregizoruăstadasuperfainăpiesa”.

Ei… m-am gândit eu, îndreptându-mă spre existența mea normală, poate nu am înțeles eu nimic din piesa asta superfaină… dar dragă nene regizor, o fi pamflet (sper) piesa, însă într-o societate în care nu se cunoaște distincția între psiholog, psihiatru și psihoterapeut; în care psihologul este bifat ultimul pe lista ”specialiștilor” după cititoarea în cafea, ghioc și bobi, vraciul operator în jăratec; preoții deschizători de cărți ale destinului, etc…; în care un procent semnificativ (nu spui că vă șocați) nu a efectuat o evaluare clinică vreodată în viață; în care un alt procent semnificativ arată incidența diagnosticării unei afecțiuni psihice la nivelul populației generale (iar nu spui, mai căutați și singur, când vă documentați), în care nu există lobby pentru sănătatea psihică și… nu mai continui pentru că m-am întristat – eu nu aș mai promova stereotipuri și prejudecăți de genul celor vehiculate de scena invocată. Că teatrul are câteva alte meniri – nu e domeniul meu, deci nu inferez – poate știi matale mai bine.

Acolo unde oamenii vorbesc despre oamenii din ei

Există.

E un loc magic, iar eu am avut norocul să îl adăpostesc în amintiri.
E locul în care oamenii vorbeau despre oamenii din ei: despre emoții, gânduri, idealuri, valori, vise ascunse. Nu, nu e deformare profesională, pe atunci nu profesam, dar poate mai mult ca oricând, eram la rândul meu emoții, gânduri, idealuri, valori, vise ascunse. Eram cu toții într-o Cetate Eternă, în care ființe dezrădăcinate căutam semeni într-ale trăirilor. Și ne găseam – regăsindu-ne, evocând cu ochii limpezi crâmpeie de viață, dintr-o Altă viață. Scaunele de metrou, stațiile de autobuz, cafenelele și scările pustii erau martorii schimburilor interculturale, al râsetelor vii ce detensionau corpurile în transhumanță. Iar trupurile și veșmintele ce îl acopereau deveneau invizibile, lăsând la vedere, tangibile, sufletele.
Acolo, în locul magic, mă reîntorc uneori, căutând oamenii care vorbesc despre oameni. Nu mai sunt oamenii Mei, dar regăsesc mereu alții, care îmi amintesc de ei, închid ochii și, precum personajele din Hoții de frumusețe, inspir aer îmbălsămat. Mult.

După care mă reîntorc la tăcere, în zgomotul oamenilor care nu (mai) știu să vorbească despre oamenii din ei.

Inedit

Existența mea cotidiană este perturbată în mod plăcut, anual, în luna august de cei care se întorc pentru câteva săptămâni, de pe alte tărâmuri (reale). După uzualul tir de întrebări: ”Mai poți?”, ”Nu te-ai săturat încă”, ”Ce îți place aici?”, ”Mai intenționezi să rămâi?” – care primește constant aceleași răspunsuri, situația se normalizează. Depănăm aminitiri, împărtășim emoții, gânduri, impresii despre locurile și oamenii de prin alte părți, despre cursul vieților noastre, bucurându-ne de cele câteva săptămâni. Și fiecare își urmează apoi calea, mai mult sau mai puțin lungă, spre locul în care a ales să prindă noi rădăcini. Cu experiența anilor de imigrant în spate dar și cu cea a călătorului, eu îmi reactualizez alegerea de a rămâne. Anul acesta însă a (mai) rămas, alături de mine, episodul evocat de un prieten.

Undeva, în Elveția, dacă îmi amintesc bine, dar nu locul e relevant, el a văzut un magazin. Un magazin alimentar în care nu exista vânzător. Nimic interesant, putea fi închis, m-am gândit eu. Nu, nu era închis, dimpotrivă. Oamenii intrau, cântăreau produsele, scoteau banii și… îi lăsau pe tejghea. Nu am întrebat dacă existau camere de supraveghere. Nesemnificativ acest lucru, conceptul însă fantastic precum și aplicabilitatea lui.

Recunosc că m-am gândit atunci că aș vrea să emigrez pe un asemenea tărâm, evocând cu nostalgie populații de personaje înzestrate cu însușiri fantastice: onestitate, cinste, sinceritate, franchețe, altruism, empatie, respect, bunătate, deschidere mentală, echilibru, etc… Recunosc deasemenea, că vizualizez acel tărâm și în prezent, seara, când revin acasă, după ce trag ușa și, în mod automat, încui cele două yale.

E basmul meu, de adult.

100 de ani de teatru

În viața urbei mele, la kilometrul zero, a fost marcat zilele acestea un moment relevant pentru cultura locului: 100 de ani de la așezarea ”pietrei de fundațiune” a Teatrului Mihai Eminescu Botoșani. Un eveniment emoționant, în cadrul căruia reprezentanți ai diferitelor generații de actori au dăruit audienței amintiri, depănate de un fir invizibil – al pasiunii pentru teatru.

Am vizionat apoi piesa prezentată în premieră, asociind (compulsiv și obsesiv) gânduri acestei aniversări.

Găsesc impresionantă povestea așezării ”pietrei de fundațiune”. Pentru că în urmă cu o sută de ani, la începutul scolului XX, un grup de cetățeni ai ”comunei” de atunci au simțit o nevoie – aceea de a avea un teatru. Un efort convergent, animat de o nevoie de cultură a comunității s-a materializat astfel, în puțin timp, într-un lăcaș oferit scenei. În zilele noastre acest lucru pare/este neverosimil.

De altfel, într-un mod genial, mesajul transmis de premiera prezentată în aceeași seară surprinde simbolic acest neverosimil contemporan.

Pentru că citim din ce în ce mai puțin și chiar și atunci rămanem orbi, întocmai ultimului cititor, mesajului salient ascuns printre cuvinte.

Pentru că specia cititorului este una pe cale de dispariție, cărțile devin periculoase iar autorii sunt casați în ritm constant.

Pentru că Margareta, Mâșkin, Anna Karenina & comp. par a avea sortite veacuri de singurătate între coperțile pline de praful pe care îl așează fiecare dintre noi peste nevoia de cultură.

Pentru că nu mai atragem copiii spre lectură decât cu promisiunea unor recompense sau amenințarea unei pedepse.

Pentru că avem Internet, ”lăcașuri de cultură” moderne, alte nevoi.

Pentru că librăriile au dispărut una câte una: s-au transformat în filiale de bănci (Stadion), farmacii (Gară), spații comerciale (fosta Casa Cărții, fostul magazin Botoșani), sedii ale reprezentanțelor de telefonie mobilă (Centrul vechi), etc… Și poate de aceea, nouă, ”oamenilor viitorului !!!???” – din perspectiva grupului animat în 1912 de dorința de a avea un teatru – ni se transmite într-o seară omagială, în 2012, un mesaj final amar: ”Citiți”

Precizare: Deși au originea într-un eveniment real, aceste rânduri sunt pură ficțiune, asociate așa cum spuneam mai sus unor gânduri personale, orice asemănare cu prezentul fiind pur întâmplătoare (?).

Pssssssst…

Deși am locuit 4 ani în Roma și m-am întors apoi de nenumărate ori acolo pentru a-mi încărca bateriile, până vara trecută nu intrasem într-o biserică. Nu știu de ce, nu existase un motiv anume, poate au fost întotdeauna alte obiective mai interesante de vizitat sau poate pentru că pur și simplu nu eram pregătită.

Cert este că studiind itinerariile propuse turiștilor am găsit unul ”spiritual” care implica aproximativ 15 lăcașe de cult celebre. Nu pot descrie travaliul care a urmat și care mi-a metamorfozat sufletul dar după ce am vizitat cele câteva obiective nu am mai putut trece pe lângă o bisericuță fără să intru.

Nu există două biserici la fel în Roma, există doar senzații, atât de intense încât trebuie să te așezi pentru a contempla frumusețea fiecăreia.

Nu am mai perceput niciodată atât de clar trecerea dintre două lumi, nu am mai văzut niciodată o ușă lăsând în spate tumultul unei cetăți eterne într-o perpetuă mișcare, deschizându-ți în același timp orizonturile unei alte dimensiuni.

Pare ireal.

Pentru că acolo, pe băncuța ce susține greutatea dulce a corpului ai impresia că timpul a stat în loc, că lumea a dispărut, că sufletul tău plutește într-un ocean de pace. Și ai vrea să rămâi așa suspendat între două lumi… să încui ușa pentru câteva minute și să furi aceste clipe oricui ajunge în pridvor.

Roberto Begnini

Dacă, prin absurd, aș putea vreodată alege să fiu… altcineva, aș cumpăni mult opțiunile dar cu siguranță una dintre variante ar fi Roberto Begnini.

De ce tocmai el?

Nu pentru prestația magistrală din La vita e bella .
Nici pentru cea din Pinocchio.
Nu pentru că a primit un Oscar ca încununare a talentului actoricesc.
Nici pentru că are o muză (câți dintre noi mai știu măcar semnificația acestui termen?).
Și nu pentru că muza e propria soție, alături de care joacă în fiecare film.
Nu pentru afirmația: ”Mulțumesc părinților pentru că mi-au oferit cel mai de preț dar: sărăcia”
Nu pentru ironia de calitate pe care o aduce în fața auditoriului de fiecare dată.

Nu pentru toate astea (și multe altele încă), ci pentru că râde.
Râde mult. Pe Google râde în toate fotografiile.
Îmi plac oamenii care pot să râdă. Pentru că puțini mai știu să facă asta. Și cred că cel mai frumos râde Roberto Begnini.

(sursă foto: http://focusontofilm.com/2011/06/interview-roberto-benigni-1998/)

Corpul – prietenul nostru invizibil

”Este dezonorant pentru un suflet care gândește să trăiască într-o casă atât de minunat construită cum este corpul, fără să vrea să se familiarizeze cu admirabila sa structură” (Robert Boyle)

Trăim într-un corp zeci de ani și, totuși, pentru mulți ”admirabila structură” rămâne un mister.

Cu toată tehnologia disponibilă ne interesăm de continente, planete, civilizații dispărute, mașinării complexe, etc… și mai puțin de corpul în care trăim.

Îi ignorăm semnalele adesea, deși stă de veghe necontenit, îl amăgim cu o cafea/alte stimulente când ne spune că e obosit, îl otrăvim cu alimente de tot felul fără a mulțumi niciodată maiștrilor chimiști ce încearcă să reducă la maximum stricăciunile astfel cauzate, uităm să-i încărcăm bateriile privându-l de somn și relaxare, îl ornăm și-i punem măști pentru a-i ascunde imperfecțiunile închipuite, îl privim și îl evaluăm după canoane estetice disfuncționale, îl mutilăm cu operații estetice inutile doar pentru puțin volum ici-colo sau pentru ceva suplețe dincolo.

Paradoxal, conștientizăm parte din complexitatea sa pe măsură ce îmbătrânim și pierdem din funcționalitatea superioară cu care am fost obișnuiți. Ne panicăm și îl urâm pentru că se degradează, pentru că nu mai e perfect și nu secondează dorința noastră de nemurire.

Uităm însă și atunci că EL a așteptat o viață, cu răbdare, să-i oferim câteva minute, să-l privim, să-l ascultăm și să-l înțelegem. Nu culoarea ochilor, armonia feței, o pereche de sâni/mușchi și de picioare lungi, o podoabă capilară – ci pe EL, corpul, cea mai minunată și fascinantă creație.

O creație care sfidează pur și simplu posibilitățile celui mai exclusivist laborator de cercetare din Univers, prietenul nostru invizibil.

Despre responsabilitate și nu numai


Pentru că e sâmbătă – o metaforă mai scurtă peste care am dat întâmplător pe softpedia:
„Patru persoane pe care le vom numi TOATĂ LUMEA, CINEVA, ORICINE şi NIMENI lucrează împreună. Ceva important trebuie făcut şi a fost repartizat lui TOATĂ LUMEA. TOATĂ LUMEA a fost sigur că CINEVA o va face. ORICINE o putea face, dar NIMENI n-a făcut-o. Din această cauză CINEVA s-a supărat pentru că era treaba lui TOATĂ LUMEA. TOATĂ LUMEA a crezut că ORICINE poate să o facă, dar NIMENI nu a realizat că TOATĂ LUMEA n-o va face. In final, TOATĂ LUMEA a dat vina pe CINEVA, când NIMENI nu a făcut ceea ce ORICINE putea face.”

Și mulțumesc celor de la www.keepcalm-o-matic.co.uk pentru că mi-au permis să mă joc și să creez și un poster. Următorul va fi în limba română:)