Viața ca un basm

Nu e nimic mai frumos decât un basm – la vremea dejnădejdii.

Am crezut mereu în forța tămăduitoare a basmului, poate încă de pe vremea când eram doar ochi și curiozitate. Atunci, bunicul îmi citea povești iar eu proiectam, ca pe un imens ecran, ținuturi magice pe pereții odăii. Am plâns când a murit Bălăioara, neînțelegând prea mult din ce înseamnă ”nedreptate”. M-am întristat și când Făt Frumos a părăsit ținutul tinereții și al vieții veșnice, neînțelegând, din nou, prea mult din ce înseamnă ”dor” (erau cuvinte din vocabularul oamenilor mari).
Aveam să aflu însă, peste ani, în vremurile dejnădejdii, ce-nseamnă dor, ce-nseamnă nedreptate… și-aveam să mă întorc la basm în încercarea de a găsi noi sensuri; să văd totul cu alți ochi și să proiectez alte imagini vrăjite pe ecranul imens al minții mele. Aveam să fiu eu Făt Frumos, trăind în tărâmul tinereții și al vieții fără de moarte (cu toții credem uneori că trăim acolo), ademenită de o săgeată – moartea unui prieten drag și să mă-ntorc, cuprinsă de dor, ștergând amintiri de praf în ținuturi în care oamenii deja uitaseră oameni(i). Și aveam să plâng, de dor și de nedreptatea Morții ce dă palme prematur, precum odinioară Bălăioarei…

…toate astea nu le știam atunci, când citea bunicul povești; le știu însă acum, pentru că, la urma urmei, nu e nimic mai frumos decât un basm – la vremea dejnădejdii.