Exercițiul tăcerii

Vine un moment în care taci, în ciuda voinței tale. Vocabularul imens de care dispui își rătăcește cuvintele, le cauți disperat dar ele nu mai sunt. Au dispărut. Taci, privești și auzi cum Timpul stă în loc.

După ce ai spus tot.
În fața morții unei persoane dragi.
În fața unui nounăscut.
Într-o carte.
În spatele suferinței.
În fața celui care nu înțelege.
Când nu mai recunoști oamenii amintirilor tale.
Când te afli în fața tabloului pe care ți l-ai dorit dintotdeauna să îl privești.
După ce îți dai seama că acele cuvinte ar fi în plus atunci, acolo.
La mormântul scriitorului preferat în adolescență.
În fața spectacolului naturii.
Într-un lăcaș de cult.
În fața Iubirii.
În catacombe căptușite cu oseminte.
Într-un vis.
În fața bolii incurabile a unui prieten.
În urma unui tren care a plecat din stație, ducând departe oameni dragi.
În trenul care pleacă, lăsând în urmă oameni dragi.
Într-o epifanie.
În fața celui care-și pune sufletul într-un cuvânt: Mulțumesc.
În ciuda rațiunii, care nu concepe și nu vrea să înțeleagă.
În fața celui mai inteligent om pe care l-ai cunoscut vreodată.
În fața Ororii, Prejudecății, Prostiei, Nepăsării, Abuzului.
În Timpul unei poezii.
În Cimitirul unde odihnesc suflete iubite.
Într-un apus de soare, pe o miriște proaspăt treierată.
Într-o fotografie de demult.

Și fără a-ți da seama, esența vieții tale devine un cumul de clipe – clipe de tăcere, păstrate într-un loc de taină. Iar Tu privești din când în când spre ele – cuvintele dispar și auzi cum Timpul se oprește-n loc.