Râsul amar al audienței

Personal cred că o seară de sâmbătă normală, după o săptămână normală, se încheie, atunci când e posibil, cu o piesă de teatru. Piesa de săptămâna aceasta m-a provocat însă în a ieși din sfera normalului cotidian, și nu în sensul pozitiv, cel puțin în accepțiunea mea.

Deja oarecum plictisitoare sub aspectul intenției de a surprinde caracterul ambivalent al conduitelor umane (mulțumesc, zilnic mă confrunt cu asta, ce să-i faci, deformare profesională), tocmai când încercam să ignor tema și să alung gândurile automate, concentrându-mă asupra jocului actorilor, a ambianței speciale… apare ea – scena terapiei de grup. Oameni așezați pe câte o pernuță aurie, cu un bețișor parfumat în față și el însuși specialistul surprins în actul muncii: atingând terapeutic, fiecare individ, pe frunte cu oarece substanță miraculoasă. Urmează un schimb de replici reprezentative pentru o întâlnire de grup în care englezismele sunt uzate și abuzate, pentru ca în final specialistul în relații de cuplu să primească lovitura de grație: i se aduce la cunoștință decizia soției de a divorța. Disperat, transformă englezismele în invective, este părăsit și jignit de unul dintre participanți pentru a-și pierde într-un final autocontrolul, manifestându-și în toată splendoarea frustrarea și furia resimțite.
Audiența râde, impresioanată.

Sublim, am gândit eu, restul nu vă reproduc.
Atât mai vreau să spun că la ieșire, în timp ce așteptam să îmi iau haina de la garderobă, aud în spatele meu o voce feminină, suavă: ”Băinușcineiregizoruăstadasuperfainăpiesa”.

Ei… m-am gândit eu, îndreptându-mă spre existența mea normală, poate nu am înțeles eu nimic din piesa asta superfaină… dar dragă nene regizor, o fi pamflet (sper) piesa, însă într-o societate în care nu se cunoaște distincția între psiholog, psihiatru și psihoterapeut; în care psihologul este bifat ultimul pe lista ”specialiștilor” după cititoarea în cafea, ghioc și bobi, vraciul operator în jăratec; preoții deschizători de cărți ale destinului, etc…; în care un procent semnificativ (nu spui că vă șocați) nu a efectuat o evaluare clinică vreodată în viață; în care un alt procent semnificativ arată incidența diagnosticării unei afecțiuni psihice la nivelul populației generale (iar nu spui, mai căutați și singur, când vă documentați), în care nu există lobby pentru sănătatea psihică și… nu mai continui pentru că m-am întristat – eu nu aș mai promova stereotipuri și prejudecăți de genul celor vehiculate de scena invocată. Că teatrul are câteva alte meniri – nu e domeniul meu, deci nu inferez – poate știi matale mai bine.

Acolo unde oamenii vorbesc despre oamenii din ei

Există.

E un loc magic, iar eu am avut norocul să îl adăpostesc în amintiri.
E locul în care oamenii vorbeau despre oamenii din ei: despre emoții, gânduri, idealuri, valori, vise ascunse. Nu, nu e deformare profesională, pe atunci nu profesam, dar poate mai mult ca oricând, eram la rândul meu emoții, gânduri, idealuri, valori, vise ascunse. Eram cu toții într-o Cetate Eternă, în care ființe dezrădăcinate căutam semeni într-ale trăirilor. Și ne găseam – regăsindu-ne, evocând cu ochii limpezi crâmpeie de viață, dintr-o Altă viață. Scaunele de metrou, stațiile de autobuz, cafenelele și scările pustii erau martorii schimburilor interculturale, al râsetelor vii ce detensionau corpurile în transhumanță. Iar trupurile și veșmintele ce îl acopereau deveneau invizibile, lăsând la vedere, tangibile, sufletele.
Acolo, în locul magic, mă reîntorc uneori, căutând oamenii care vorbesc despre oameni. Nu mai sunt oamenii Mei, dar regăsesc mereu alții, care îmi amintesc de ei, închid ochii și, precum personajele din Hoții de frumusețe, inspir aer îmbălsămat. Mult.

După care mă reîntorc la tăcere, în zgomotul oamenilor care nu (mai) știu să vorbească despre oamenii din ei.