Inedit

Existența mea cotidiană este perturbată în mod plăcut, anual, în luna august de cei care se întorc pentru câteva săptămâni, de pe alte tărâmuri (reale). După uzualul tir de întrebări: ”Mai poți?”, ”Nu te-ai săturat încă”, ”Ce îți place aici?”, ”Mai intenționezi să rămâi?” – care primește constant aceleași răspunsuri, situația se normalizează. Depănăm aminitiri, împărtășim emoții, gânduri, impresii despre locurile și oamenii de prin alte părți, despre cursul vieților noastre, bucurându-ne de cele câteva săptămâni. Și fiecare își urmează apoi calea, mai mult sau mai puțin lungă, spre locul în care a ales să prindă noi rădăcini. Cu experiența anilor de imigrant în spate dar și cu cea a călătorului, eu îmi reactualizez alegerea de a rămâne. Anul acesta însă a (mai) rămas, alături de mine, episodul evocat de un prieten.

Undeva, în Elveția, dacă îmi amintesc bine, dar nu locul e relevant, el a văzut un magazin. Un magazin alimentar în care nu exista vânzător. Nimic interesant, putea fi închis, m-am gândit eu. Nu, nu era închis, dimpotrivă. Oamenii intrau, cântăreau produsele, scoteau banii și… îi lăsau pe tejghea. Nu am întrebat dacă existau camere de supraveghere. Nesemnificativ acest lucru, conceptul însă fantastic precum și aplicabilitatea lui.

Recunosc că m-am gândit atunci că aș vrea să emigrez pe un asemenea tărâm, evocând cu nostalgie populații de personaje înzestrate cu însușiri fantastice: onestitate, cinste, sinceritate, franchețe, altruism, empatie, respect, bunătate, deschidere mentală, echilibru, etc… Recunosc deasemenea, că vizualizez acel tărâm și în prezent, seara, când revin acasă, după ce trag ușa și, în mod automat, încui cele două yale.

E basmul meu, de adult.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>