100 de ani de teatru

În viața urbei mele, la kilometrul zero, a fost marcat zilele acestea un moment relevant pentru cultura locului: 100 de ani de la așezarea ”pietrei de fundațiune” a Teatrului Mihai Eminescu Botoșani. Un eveniment emoționant, în cadrul căruia reprezentanți ai diferitelor generații de actori au dăruit audienței amintiri, depănate de un fir invizibil – al pasiunii pentru teatru.

Am vizionat apoi piesa prezentată în premieră, asociind (compulsiv și obsesiv) gânduri acestei aniversări.

Găsesc impresionantă povestea așezării ”pietrei de fundațiune”. Pentru că în urmă cu o sută de ani, la începutul scolului XX, un grup de cetățeni ai ”comunei” de atunci au simțit o nevoie – aceea de a avea un teatru. Un efort convergent, animat de o nevoie de cultură a comunității s-a materializat astfel, în puțin timp, într-un lăcaș oferit scenei. În zilele noastre acest lucru pare/este neverosimil.

De altfel, într-un mod genial, mesajul transmis de premiera prezentată în aceeași seară surprinde simbolic acest neverosimil contemporan.

Pentru că citim din ce în ce mai puțin și chiar și atunci rămanem orbi, întocmai ultimului cititor, mesajului salient ascuns printre cuvinte.

Pentru că specia cititorului este una pe cale de dispariție, cărțile devin periculoase iar autorii sunt casați în ritm constant.

Pentru că Margareta, Mâșkin, Anna Karenina & comp. par a avea sortite veacuri de singurătate între coperțile pline de praful pe care îl așează fiecare dintre noi peste nevoia de cultură.

Pentru că nu mai atragem copiii spre lectură decât cu promisiunea unor recompense sau amenințarea unei pedepse.

Pentru că avem Internet, ”lăcașuri de cultură” moderne, alte nevoi.

Pentru că librăriile au dispărut una câte una: s-au transformat în filiale de bănci (Stadion), farmacii (Gară), spații comerciale (fosta Casa Cărții, fostul magazin Botoșani), sedii ale reprezentanțelor de telefonie mobilă (Centrul vechi), etc… Și poate de aceea, nouă, ”oamenilor viitorului !!!???” – din perspectiva grupului animat în 1912 de dorința de a avea un teatru – ni se transmite într-o seară omagială, în 2012, un mesaj final amar: ”Citiți”

Precizare: Deși au originea într-un eveniment real, aceste rânduri sunt pură ficțiune, asociate așa cum spuneam mai sus unor gânduri personale, orice asemănare cu prezentul fiind pur întâmplătoare (?).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>