Când părinții se despart, Francoise Dolto

”Divorțul este un lucru care îi privește pe oamenii mari…” - aud frecvent acest tabu ce planează asupra tematicii despărțirii conjugale, un tabu ce îl poziționează pe copil într-un colț îndepărtat al ringului de luptă, la periferia problematicilor familiale.

De ce nu i s-ar putea explica unui copil ce se întâmplă în jurul lui atunci când părinții decid să nu mai formeze un cuplu? De ce nu este copilul acceptat și tratat în această delicată problematică ca un membru cu drepturi egale?

Dolto ne arată că se poate, ne dă exemple, ne împărtășește emoții și gânduri, ne provoacă la reflecție, ne îndeamnă să privim dincolo de aparențe.

Îmi place cartea aceasta pentru că e scrisă de specialistul cu experiență în domeniu, pentru că aduce în prim-plan adevărata victimă a despărțirii într-un cuplu: copilul. Îmi place pentru că utilizeză o sintagmă extraordinară ”a umaniza divorțul”. Și îmi mai place pentru că Dolto se adresează deopotrivă specialiștilor și părinților, fără a utiliza un limbaj de lemn (cu excepția unor termeni specifici psihanalizei, dar să nu uiatăm că autoarea a fost psihanalist într-o țară în care această abordare a fost puternic valorizată zeci de ani)

Și îmi vine în minte altă lucrare cu un titlu sugestiv ”Copilăria durează generații la rând” și poate că da, divorțul îi privește pe oamenii mari dar de ce să îi vedem doar pe cei de aici și acum – mama și tata? Cum credeți că-l va influența pe actualul copil, în viața de adult, despărțirea disfuncțional gestionată a părinților?

În nici-un fel vor spune scepticii, într-un mare fel va spune abordarea transgenerațională a familiei…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>