Despre responsabilitate și nu numai


Pentru că e sâmbătă – o metaforă mai scurtă peste care am dat întâmplător pe softpedia:
„Patru persoane pe care le vom numi TOATĂ LUMEA, CINEVA, ORICINE şi NIMENI lucrează împreună. Ceva important trebuie făcut şi a fost repartizat lui TOATĂ LUMEA. TOATĂ LUMEA a fost sigur că CINEVA o va face. ORICINE o putea face, dar NIMENI n-a făcut-o. Din această cauză CINEVA s-a supărat pentru că era treaba lui TOATĂ LUMEA. TOATĂ LUMEA a crezut că ORICINE poate să o facă, dar NIMENI nu a realizat că TOATĂ LUMEA n-o va face. In final, TOATĂ LUMEA a dat vina pe CINEVA, când NIMENI nu a făcut ceea ce ORICINE putea face.”

Și mulțumesc celor de la www.keepcalm-o-matic.co.uk pentru că mi-au permis să mă joc și să creez și un poster. Următorul va fi în limba română:)

Rita Levi Montalcini

Un om care ne învață că nu există obstacole insurmontabile în fața interesului pentru cunoaștere. O mare Doamnă a științei care dă lecții de viață la 103 ani. Da, pe 22 aprilie 2012, Rita Levi Montalcini a împlinit 103 ani, fiind cea mai longevivă laureată a premiului Nobel. Și, paradoxal, chiar dacă mă fascinează trecutul ei absolut mirabolant – autoafirmare într-un context mai mult decât ostil: fiică ce vrea să studieze medicina, confruntată cu valorile antifeministe ale tatălui; om de știință evreu într-o Italie unde se promova antisemitismul; rezultate extraordinare obținute într-un laborator de cercetare improvizat în dormitorul propriei locuințe, ș.a.m.d., prezentul acestei doamne îl găsesc a fi aproape… ireal.

Pentru că la o sută de ani vorbește despre viitorul cercetării funcțiilor cerebrale, oferind un model de bune practici diletanților: ce înseamnă prezența unui cercetător-om de știință-specialist într-o emisiune TV, gen talk-show (Che tempo che fa, 26.04.2009);

Pentru că la o sută de ani își celebrează aniversarea lansând o carte: ”Cronologia di una scoperta”;

Pentru că la o sută de ani afirmă: ”A cento anni ho perso un pò la vista, molto l’udito. Alle conferenze non vedo le proiezioni e non sento bene. Ma penso più adesso di quando avevo vent’anni. Il corpo faccia quello che vuole. Io non sono il corpo: io sono la mente…” (La o sută de ani mi-am pierdut într-o mică măsură văzul, auzul mai mult. La conferințe nu văd proiecțiile și nu aud bine. Dar gândesc mai mult acum decât la 20 de ani. Corpul să facă ceea ce vrea. Eu nu sunt corpul, eu sunt MINTEA.)

Și mă întreb, la fel ca mulți alții, care o fi secretul? Răspunsul vine, emblematic, tot de la Rita Levi Montalcini: Secretul vieţii este acela de a continua să gândeşti!

CHAPEAU!!! Atât. Am rămas fără cuvinte.

Cu diplomele înainte!

Aș vrea să trăiesc într-o societate în care cuvântul psiholog sau psihoterapeut să spună mai mult decât diplomele de la zecile de formări.

Nu sunt adepta enumerării patalamalelor, lumea în care trăiesc de multe ori mi-o cere, m-am conformat deși nu mă percep, nici ca specialist și nici ca om, doar ca o înșiruire de ceva.

Astăzi poate (sper!!!) sunt mai mult decât înșiruirea de ieri și mâine e posibil să se aștearnă o umbră de îndoială și peste certitudinea dintotdeauna.

Sunt mai mult decât atât iar universul necunoașterii mele va fi mereu nemărginit (spre deosebire de cel al cunoașterii). Mi-am asumat asta și nu cred că presupune o limitare profesională, dimpotrivă.

Acum câțiva ani, într-un orășel din sudul Franței, pe o străduță strâmtă – ascunsă parcă de lume, am văzut o ușă veche cu un mâner din fier forjat fascinant (de fapt asta mi-a atras atenția) și o tăbliță, mică, mică pe care scria – minuscul XY, PSIHANALIST.

O văd și acum, într-o imagine păstrată în cufărul virtual cu amintiri de preț, ca un plus-valoare, dat unei meserii nobile, de discreția etalării valorii autopercepute.

Dar mai bine mă opresc aici, s-a așternut praful pe patalamale…

Virginia Satir: Declarația mea de apreciere personală

Eu sunt EU.

În toată lumea nu mai este nimeni exact ca mine.

Există oameni care au niște părți asemănătoare cu ale mele dar nu seamană cu mine perfect. De aceea, tot ce vine din mine îmi aparține numai mie, pentru că doar eu am hotarat așa.

EU îmi aparțin cu totul – corpul meu, cu tot ceea ce face el, mintea mea cu toate gândurile și ideile, ochii mei și toate imaginile pe care le văd, sentimentele mele, oricare ar fi ele – furie , bucurie, dragoste, frustare, dezamăgire, nerăbdare, buzele mele și toate cuvintele rostite – politicoase, dulci și aspre, corecte sau incorecte, glasul meu răspicat sau șoptit, toate faptele mele, fie că includ pe alții sau numai pe mine.

Am propriile mele fantezii, propriile mele vise, speranțe și spaime.
Am propriile mele triumfuri și succese, dar și propriile eșecuri și greșeli.

Pentru că EU îmi aparțin mie, mă pot cunoaște îndeaproape. Făcând acest lucru, mă pot iubi și pot fi prietena tuturor părților care mă alcătuiesc. Numai atunci o să pot să le fac pe ele să lucreze pentru propriul meu interes.

Stiu că există anumite aspecte legate de mine care mă derutează, iar altele pe care nu le cunosc. Dar atâta vreme cât sunt prietenoasă și drăgostoasă cu mine însămi, pot căuta curajoasă și plină de speranță modalități de a afla mai multe despre mine.

Oricum aș arăta și m-aș auzi, orice aș spune și aș face, și orice aș gândi și aș simți la un moment dat, mă reprezintă întru totul pe mine. Clipa aceea este autentică și mă arată pe mine cum sunt în acel moment.

Când revăd mai târziu cum am arătat și cum m-am auzit, ce am spus și ce am făcut, cum am gândit și ce am simțit, am senzația că multe părți nu mi se potrivesc. Atunci las, trec peste aceste părți, păstrându-le doar pe acelea care mi se potrivesc și încercând să inventez altele noi în locul celor abandonate.

Văd, aud, simt, gândesc, spun și fac. Posed instrumentele de a supraviețui, de a fi alături de ceilalți, de a realiza ceva bun și de a găsi un rost și o ordine în mulțimea de oameni și de lucruri din afara mea.

EU îmi aparțin mie și de aceea mă pot construi.

EU sunt EU și mă simt bine.

Sursă foto: Wikipedia

După un timp

După un anumit timp, omul învaţă
să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet,
şi învaţă
că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva
şi a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă,
și aşa,
omul începe să înveţe
Că sărutările nu sunt contracte
şi cadourile nu sunt promisiuni,
şi aşa omul începe
să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi,
şi învaţă
să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum,
pentru că terenul lui “mâine” este prea nesigur pentru a face planuri …
şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.

Şi după un timp,
omul învaţă
că dacă e prea multă, până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează.
Aşa că începe să-şi planteze propria grădină
şi-şi împodobeşte propriul suflet,
în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori,
şi învaţă
că într-adevăr poate suporta,
că într-adevăr are forţă,
că într-adevăr e valoros,
şi omul învaţă şi învaţă …
şi cu fiece zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi oferă un viitor bun,
înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.

Cu timpul înţelegi
că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale,
fără a pretinde să te schimbe,
îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti.

Îţi dai seama cu timpul
că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea,
în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sînt număraţi,
şi că cel care nu luptă pentru ei,
mai devreme sau mai tîrziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mînie,
pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar că a ierta,
asta doar sufletele cu adevărat mari pot.

Cu timpul înţelegi
că dacă ai rănit grav un prieten,
e foarte probabil că niciodată prietenia nu va mai fi la aceeaşi intensitate.

Cu timpul îţi dai seama
că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi,
într-o bună zi vei plînge după cei pe care i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îţi dai seama
că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama
că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană,
mai devreme sau mai tîrziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.

Cu timpul înveţi
că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă,
asta va determina că în final, ele nu vor mai fi aşa cum sperai.

Cu timpul îţi dai seama
că în realitate, cel mai bine nu era viitorul,
ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea
că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur,
îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi acum s-au dus şi nu mai sunt…

Cu timpul vei învăţa
că încercînd să ierţi
sau să ceri iertare,
să spui că iubeşti,
să spui că ţi-e dor,
să spui că ai nevoie,
să spui că vrei să fii prieten,
dinaintea unui mormânt,
nu mai are nici un sens.

Dar din păcate, se învaţă doar cu timpul

Poem scris de Jorge Luis Borges, preluat de pe www.artadeatrai.ro; sursă foto: Wikipedia

Când părinții se despart, Francoise Dolto

”Divorțul este un lucru care îi privește pe oamenii mari…” - aud frecvent acest tabu ce planează asupra tematicii despărțirii conjugale, un tabu ce îl poziționează pe copil într-un colț îndepărtat al ringului de luptă, la periferia problematicilor familiale.

De ce nu i s-ar putea explica unui copil ce se întâmplă în jurul lui atunci când părinții decid să nu mai formeze un cuplu? De ce nu este copilul acceptat și tratat în această delicată problematică ca un membru cu drepturi egale?

Dolto ne arată că se poate, ne dă exemple, ne împărtășește emoții și gânduri, ne provoacă la reflecție, ne îndeamnă să privim dincolo de aparențe.

Îmi place cartea aceasta pentru că e scrisă de specialistul cu experiență în domeniu, pentru că aduce în prim-plan adevărata victimă a despărțirii într-un cuplu: copilul. Îmi place pentru că utilizeză o sintagmă extraordinară ”a umaniza divorțul”. Și îmi mai place pentru că Dolto se adresează deopotrivă specialiștilor și părinților, fără a utiliza un limbaj de lemn (cu excepția unor termeni specifici psihanalizei, dar să nu uiatăm că autoarea a fost psihanalist într-o țară în care această abordare a fost puternic valorizată zeci de ani)

Și îmi vine în minte altă lucrare cu un titlu sugestiv ”Copilăria durează generații la rând” și poate că da, divorțul îi privește pe oamenii mari dar de ce să îi vedem doar pe cei de aici și acum – mama și tata? Cum credeți că-l va influența pe actualul copil, în viața de adult, despărțirea disfuncțional gestionată a părinților?

În nici-un fel vor spune scepticii, într-un mare fel va spune abordarea transgenerațională a familiei…

Învaţă de la toate

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate-ţi sunt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!

Poezie atribuită lui Traian Dorz, preluată de la www.citatepedia.ro