Umorul (autopersiflarea)

”Pentru a uita mizeria vieții există trei mijloace: speranța, somnul și râsul…” (Immanuel Kant)

***
Persoanele sunt diferite, asta o știm cu toții… și tot atât de diferite sunt resursele activate la nivel individual pentru a depăși o situație percepută ca traumatizantă sau un stimul stresor extern. Folosim mecanisme de apărare mature sau mai puțin mature, strategii de coping funcționale sau disfuncționale astfel încât răspunsurile noastre ocupă un registru diversificat de reacții.

Așadar, din panoplia de mecanisme activate (mai mult sau mai puțin în jurul meu), mi-a atras atenția zilele acestea umorul. Pentru că am observat cum, în cazul unui prieten, în câteva minute, umorul (mai precis autoironia) a facilitat trecerea de la senzația de rușine și disconfort – la acceptare și detensionare, în contextul unui banal (catastrofic inițial) incident.

Umorul, în sensul restrâns reținut de Freud, constă în prezentarea unei situații trăite ca traumatizante astfel încât să fie reliefate aspectele ei plăcute, ironice, insolite. Numai în acest caz (umor aplicat sieși) umorul poate fi considerat un mecanism de apărare.” ( Ionescu Ș. și colab., în lucrarea Mecanismele de apărare).

Umorul, pe care Freud îl consideră ”un dar prețios și rar” este un mecanism de apărare, unul matur chiar și, totuși, Vaillant (1977) evidențiază faptul că este cel mai puțin utilizat – pe când alte apărări, mai puțin mature, sunt adoptate mai des. De asemenea, după cum surprind autorii lucrării Mecanismele de apărare ”umorul despre sine nu figurează decât în câteva liste clasice ale mecanismelor de apărare, în vreme ce Freud l-a prezentat încă din 1905, ca fiind apărarea cu cel mai înalt rang din toate”. (Dicționarul de psihanaliză – Lagache, Pontalis; Vocabularul psihologiei – Pieron și Dicționarul de psihologie – Doron, Parot nu conțin o definiție specifică pentru umor deși abordează alte mecanisme de apărare.)

O readucere în scenă a umorului ca mecanism de apărare este realizată în DSM IV iar în DSM- IV-TR, în rândul mecanismelor de apărare ale individului – la nivelul adaptativ ridicat, alături de: anticipare, afiliere, altruism, autoafirmare, autoobservare, sublimare, suprimare apare și umorul, fiind operaționalizat astfel: ”indivizii rezolvă conflictul emoțional sau stresorii externi prin sublinierea aspectelor amuzante sau ironice ale conflictului sau stresorilor”.

O distincție importantă trebuie aici evidențiată: între umorul-apărare, cel îndreptat asupra propriei persoane care permite detașarea de aspectele neplăcute ale situației și ironia îndreptată asupra celuilalt, când e vorba despre alte mecanisme de apărare implicate.

De asemenea umorul-apărare se deosebește de umorul de fațadă care denotă mai mult o lipsă de autenticitate a sentimentelor dar și de jocurile de cuvinte, calambururile, glumele și alte cuvinte de spirit care pot fi identificate în episoadele maniacale, aspecte surprinse de Jerome Blackman în ”101 apărări”: ”Umorul nu este întotdeauna un mecanism defensiv. Uneori individul poate în mod intenționat să folosească cuvinte improprii, exagerări, aluzii subtile, reverii cu conținut pulsional, simboluri sadice și inversiuni gramaticale în scopul de a produce plăcere. Atunci când umorul devine un automatism preconștient – răspuns defensiv automat la anumite situații, caracterizat de o stare de excitație accentuată, logoree, amuzament și sentimentul de omnipotență, toate acestea având rolul de a diminua afectele depresive, de furie și rușine putem vorbi despre hipomanie.”

Revenind la utilitatea umorului ca mecanism de apărare în vederea diminuării intensității conflictului emoțional sau a impactului stresorilor externi, merită menționate postfața pe care o realizează Lenny Ravich la lucrarea ”Terapia prin râs” precum și câteva fragmente din aceeași lucrare:

”Sfatul meu pentru toată lumea este să găsească umor și bună dispoziție în fiecare zi. Nu încetăm să mai râdem pentru că îmbătrânim. Îmbătrânim pentru că am încetat să mai râdem. Privește lumea cu iubire, râsete, umor și optimism și toate ți se vor întoarce din abundență…”

”A învăța să râzi de situațiile jenante este unul dintre lucrurile care sperie cel mai mult în lume; mai ales când greșelile noastre au loc în fața altor oameni. Umorul și fățărnicia sunt mutual exclusive. Adevăratul umor înseamnă a ști să râzi de tine însuți”

”Ca să fii amuzant nu trebuie neapărat să știi să spui poante. Înseamnă să alegi să vezi umorul și paradoxul ca pe o cale de a te descurca cu suferința”

”Charlie Chaplin a spus că diferența dintre comedie și tragedie este distanța. Acolo, văzute de aproape, lucrurile par tragice. Dar dacă te distanțezi de acolo, te alegi cu o comedie pe cinste…”

”Folosirea creativității pentru a povesti oamenilor situații jenante ajută ca magia râsului să pătrundă în atmosferă – iar când cineva râde (un râs autentic și nu unul nervos sau rușinat) ceilalți nu se vor mai simți speriați sau rușinoși. Este ceva dătător de putere mai ales în momentele de stres. Lecția cea mai mare a fost să învăț să râd de mine însumi”

Închei cu doi maeștri incontestabili ai autoironiei – Gheorghe Dinică și Ion Creangă - două personalități ce au activat în vremuri și domenii diferite dar care au plăsmuit și ne-au lăsat moștenire aceste perspective originale asupra vieții (proprii):


”La cârciuma din cartier, unde se cântă și se bea
Vreau astă seară să petrec, cu amintiri din viața mea
Am mai facut câte-o beție, am mai iubit niște femei
Și m-am vândut la galerie pentru un bilet de câțiva lei.
Sunt vagabondul vieții mele, ca într-un film cu Raskapur
Măturător de praf de stele și cusurgiu fără cusur.
Iar când adorm spre dimineață îmi reproșez de la-nceput
Că n-am luat totul de viață și nu i-am dat cât aș fi vrut…”

***
”În sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!”

Bibliografie:
Mecanismele de apărare, Șerban Ionescu, Marie Madeleine Jacquet, Claude Lothe, Editura Polirom, 2002
101 apărări, cum se autoprotejează mintea, Jerome S. Blackman, Editura Trei, 2009
Terapia prin râs, Leny Ravich, Editura Herald, 2010
DSM-IV-TR, Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale (APA,2000), apărut la Editura Psihiatrilor Liberi din România, 2003

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>