Patul de lângă fereastră

Povestea următoare este despre doi bărbaţi grav bolnavi, imobilizaţi la pat, împărţind aceeaşi cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea aşezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziţionat în dreptul singurei ferestre din cameră. Celălalt bărbat era imobilizat în poziţie culcată şi îi era inaccesibilă ipotetica privelişte pe care o oferea unica fereastră.

Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Şi vorbeau la nesfarşit: despre soţiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar şi despre locurile în care îşi petreceau vacanţele. În fiecare dupa-amiază, cel căruia i se permitea să stea aşezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.

Bărbatul care nu putea privi pe fereastra ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria în amănunţime ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se largea şi căpăta substanţă datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulţime de raţe sălbatice şi lebede îşi găsiseră cămin în acel lac iar copiii se jucau lansând în apă barci în miniatură. Îndrăgostiţii se plimbau îmbrăţişaţi admirând florile în toate culorile curcubeului ce cresteau din belşug în parc. Copaci seculari mărgineau aleile iar pe cer se profilau clădirile oraşului ce se vedeau în depărtare.

Bolnavul de la fereastră povestea cu voce domoală şi cu detalii minuţios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de povestire închizând ochii şi imaginându-şi toate scenele. Într-o după-aminază călduţă omul de la fereastră poveşti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deşi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reuşea să îşi imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiţi şi maşinile decorate de sărbătoare.

Zilele treceau iar bărbatul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe şansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întampla afară, dar şi-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliştea. Începuse să işi antipatizeze colegul de cameră şi, în cele din urmă, ajunsese să-şi dorească cu disperare să fie el aşezat în locul aceluia.

Într-o dimineaţă, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastră murise liniştit în somn. Cu tristeţe, chemă asistenţii să ia trupul neînsufleţit.

Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care şi-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat şi se asigură că stă confortabil apoi îl lăsă singur. Încet şi cu mare greutate bolnavul nostru reuşi să se proptească într-un cot şi să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârşit se putea bucura nemijlocit de priveliştea de afară. Se căzni să se întoarcă şi privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera şi o întrebă: “Cum se face ca omul acela, colegul meu de camera, vedea un parc şi un lac şi îmi descria totul atat de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumuseţe şi dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?”.

Infirmiera îi răspunse surprinsă: “Vai! Nu ştiai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva”. Apoi adaugă tristă: “Poate voia doar să te încurajeze”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>