Spectacolul de marionete

Acum 10 ani nu m-aș fi gândit că ar trebui să spun cuiva mulțumesc.

Mi se părea chiar ridicol și extrem de plictisitor să urmăresc, în cadrul diverselor ceremonii ale decernărilor de premii monologurile câștigătorilor; toate acele înșiruiri de nume necunoscute care culminau în unele cazuri cu mulțumiri aduse lui Dumnezeu(?).

Mai observasem, deasemenea, că unele cărți de specialitate pe care le citeam aveau o pagină dedicată mulțumirilor: erau acolo rude, prieteni, parteneri de cercetare, redactori, manageri chiar clienți care primeau necondiționat și în mod constant… mulțumiri din partea autorilor.

La 10 ani distanță, dintre care 4 petrecuți la câteva mii de kilometri de plaiurile natale, lucrurile s-au schimbat… nu am realizări mărețe dar pentru: o licență, o casă, o disertație, o familie, competențe, certificări, un cabinet individual, un site – simt nevoia să mulțumesc. Pentru că fără OAMENI cu un suflet mare toate acestea nu ar fi existat.

Și culmea e că… sunt atâția oameni care merită mulțumirile mele!

***

În cortul unui păpușar se înghesuia o masă de oameni care urmăreau râzând în hohote piesa de maronete. În spate de tot stătea un tată cu fiul său.

În timp ce tatăl mai putea urmări spectacolul stând în vârfurile picioarelor, băiatul ajungea cu capul numai până la înălțimea șoldurilor celor prezenți. El își lungea gâtul, și în cele din urmă începu să plângă, până ce tatăl îl ridică pe umerii săi. Ce plăcere pentru băiat!

De acolo, de sus, dincolo de toate turbanele, băiatul vedea acum piesa amuzantă de marionete. Nu mai plângea, ci chicotea de bucurie, sărea pe umerii tatălui ca și cum ar fi fost un călăreț și tatăl său calul. Încântat, bătea toba cu pumnii în capul tatălui său, îl lovea cu picioarele pe piept, uitând complet că se afla pe tatăl său. Dintr-o dată, observă o mână pe umăr. Se întoarse speria și văzu un derviș cu barbă albă și privire binevoitoare „Fiul meu”, spuse acesta „te distrezi foarte bine, vezi teatrul de marionete mai bine decât mulți alții din cort. Dar gândește-te, dacă tatăl tău nu și-ar fi dat silința să te ridice pe umerii săi, acum ai fi stat încă jos, în umbra celorlalți. Așa că nu uita pe umerii cui te afli.

Ar trebui să te bucuri și să fii fericit.
Dar nu ar trebui să uiți nici pe umerii cărora ești fericit

(poveste terapeutică preluată din lucrarea „Psihoterapie pozitivă”, Nossrat Peseschkian)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>