Semn sigur al prostiei

Un faghih, un profesor al vremurilor de demult, citea, în timp ce își pregătea lecția pe care o avea de predat a doua zi, dintr-o carte inteligentă, scrisă de șapte înțelepți, următoarea propoziție: ”Un cap mic și o barbă sunt semne sigure pentru prostie”.

Foarte interesat, luă o oglindă și se privi mult timp în ea:”Am o barbă mare și albă”, își spuse el. Încordat, se uită în continuare în oglindă: ”Să mă ferească Dumnezeu, capul meu nu este tocmai mare. Ce vor gândi despre mine elevii mei de mâine încolo, după ce le voi fi citit cuvântarea înțelepților?”

Nefericita întrepătrundere a caracteristicilor prostiei în persoana sa îl făcu să acțineze la fel de reped precum gândi: ”În carte nu este scris nimic despre barba mică și capul mic ca semne ale prostiei”. Nu avea însă la îndemână nici o foarfecă, nici un brici, pentru a-și scurta barba. Așadar faghihul apelă, în zelul său, la un sfeșnic, pentru a-și schimba lungimea bărbii. Precum o flamă se aprinse barba sa din cauza focului. Până să o poată stinge, barba era deja complet pârlită, pielea feței arsă din cauza focului și neagră de la funingine.

Pentru că tot nu se putea arăta fără barbă și cu răni în fața altor oameni – cu atât mai mult în fața elevilor săi – avu timp suficient să mediteze. Lângă propoziția funestă: ”Capul mic și barba mare sunt semne sigure pentru prostie”, scrise cu litere mari: ”Această afirmație s-a dovedit a fi adevărată în practică”

Poveste persană, preluată din lucrarea ”Psihoterapie pozitivă” de Nossrat Peseschkian

Povestea șoricelului

Un şoricel privi din crăpătura sa din perete şi îi văzu pe ţăran şi pe nevasta acestuia deschizând un pachet.
- Ce mâncare să fi adus oare? se întrebă şoricelul… Cu groază îşi dădu repede seama că era o capcană. Şoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor şi dădu alarma:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă! Găina cotcodăci şi se înfoie, ridică apoi capul şi îi spuse:
- Domnule Şoarece, văd bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nici o relevanţă. Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze.
Şoricelul se întoarse atunci înspre porc şi îi spuse:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Porcului îi fu milă de el, dar răspunse:
- Îmi pare foarte, foarte rău, Domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele.
Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Vaca îi spuse:
- Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine.

Şi aşa se întoarse şoricelul în casă, cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran.
În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot… Cum ar fi zgomotul produs de o capcana în care s-a prins un şoricel.

Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capcană îşi prinsese coada un şarpe veninos. Şarpele o muşcă pe nevasta ţăranului. Ţăranul o duse cât putu de repede la spital, şi când o aduse acasă, ea mai avea încă febră.

Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, aşa că ţăranul luă un cuţit şi se duse în curtea păsărilor, ca să facă rost de principalul ingredient pentru supă. Dar nevasta lui nu se însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua. Pentru a le da de mâncare, ţăranul fu nevoit să taie porcul. Nevasta ţăranului nu se mai însănătoşi, şi muri la scurt timp. La înmormântare veni multă lume, iar ţăranul trebui să taie şi vaca pentru a-i hrăni pe toţi.

Şoricelul se uita din crăpătura lui din perete, cuprins de tristeţe…

Requiem for a dream

Film – pledoarie împotriva consumului de droguri și… o coloană sonoră fantastică.

Concret, simplu, direct, fără perdea.

Cercetători, doctori, psihologi, profesori, părinți, prieteni, ziariști te informează zilnic despre consecințele consumului de droguri, ”Requiem for a dream” îți arată o realitate crudă – fără numere și grafice, fără trimiteri la eșantioane, medii, corelații dar cu o concluzie de necontestat: drogul omoară visele și spulberă speranțele. Drogul e amăgire, durere, iluzie, disperare, fugă, suferință, moarte.

Indiferent de vârstă, indiferent de gen, indiferent de rasă.
Un film care TREBUIE văzut.

Casa sufletului

Un bătrân tâmplar se afla în pragul pensionării.

Era încă în putere de aceea patronul său îl mai dorea la lucru în echipă. Cu toate acestea bătrânul era hotărât să se retragă, pentru a duce o viață mai liniștită alături de familie. Renunța la un salariu bunicel dar prefera liniștea. Cu părere de rău pentru pierderea unui meșter așa de priceput, patronul îi ceru să mai construiască doar o singură casă. Bătrânul acceptă, însă nu mai punea suflet în ceea ce făcea. Chema ajutoare nepricepute și folosea scânduri nepotrivite. Și lui îi era rușine de cum arăta ultima lucrare.

Când în cele din urmă o isprăvi, patronul veni să o vadă. Îi dărui tâmplarului cheia de la intrare, zicându-i :
- Aceasta este casa ta, darul meu pentru tine!

Tâmplarul rămase uimit. Ce mare rușine!
Dacă ar fi știut că își construiește propria casă, atunci ar fi făcut-o cu totul altfel.

***

La fel ca și tâmplarul din poveste unii dintre noi ne oprim, din diverse motive, din a mai face investiții în ”casa sufletului”.
Ne înconjurăm de lucruri prețioase – etalându-le cât se poate de des, construim fortărețe în care ne izolăm de ceilalți, împodobim pereți, încăperi sau propriul corp, urcăm treptele afirmării profesionale și… nu mai râmân resurse.
Exersăm ”a avea” și mai puțin ”a iubi”, ”a observa”, ”a ajuta, ”a înțelege”, ”a empatiza” uitând că, în acest sens, destinația e una singură – un ”Pustiu” – pe care Goga îl redă magistral în câteva versuri :

Eu când mă uit în mine-arare,
Sărmanul suflet mă-nspăimântă,
O casă goală mi se pare,
O casă care nu cuvântă…

În jur ograda e pustie,
Perdeaua la fereşti e trasă,
Iar într-un colţ pare că scrie:
Stăpânul a plecat de-acasă!

Găina și vulturul

Într-o zi, plimbându-se prin padure, un om găsi un pui de vultur de abia ieșit din găoace. Dându-și seama că dacă l-ar fi lăsat acolo, singur și părăsit, l-ar fi condamnat la moarte sigură, omul luă puiul acasă și-l puse într-un coteț, împreună cu niște pui de găină. Puiul de vultur crescu alături de aceștia și, bineînțeles, învăță să se poarte ca o gaină: scormonea pământul pentru a găsi viermi și insecte, mânca semințele pe care i le dădea stăpânul, cloncănea și cotcodăcea, iar dacă bătea din aripi nu se ridica mai mult de câteva zeci de centimetri.

Au trecut astfel câteva luni, timp în care vulturul nu se îndoi nici o clipă că locul lui ar fi altundeva decât în curtea stăpânului, printre celelalte găini. Mai mult, era convins că el însuși este o găină. Până când, într-o zi, privind spre cerul albastru și fără nori, văzu un alt vultur planând maiestuos, aproape fără a-și mișca aripile robuste. Vulturul a înțeles dintr-o dată care este adevărata lui natură. Și-a dat seama că nu există obstacole care să-l împiedice să zboare, în afară de cele din mintea lui, și, după câteva tentative, s-a ridicat în zbor spre infinit, într-adevar liber.

***

Totuși, ceea ce este mai puțin cunoscut este efectul pe care întâmplarea aceasta l-a avut asupra celorlalți locuitori ai curții. După ce au văzut că fostul lor tovarăș de joacă și de semințe și-a luat zborul, pierzându-se în imensitatea cerului, multe din găini au devenit conștiente de trista lor situație și au început să viseze să devină vulturi.

Începură să circule, la început aproape clandestin, apoi mai deschis, niște filosofii ciudate care argumentau că fiecare găină avea înăuntrul său un vultur care aștepta să fie eliberat. “Condiția de găină nu este decât rezultatul unor credințe limitante”, susțineau niște găini-profete, “schimbați credințele, și cerul va fi al vostru”. Apăruseră tot felul de cărți în domeniu, cu titluri gen “Cum să devii un vultur în 30 de zile”, “Vulturocibernetica “, “Analiza vulturacțională”, “Minunile zborului”, “Declanșează vulturul din tine” etc… Pentru cei care aveau bani de cheltuit, apăruseră și seminarii de “Programare Găinolingvistică”și cursuri audio și video, unde se învăța cum să vizualizezi lumea văzută de sus, cum să recunoști sunetele celorlalte păsări (să te pui în raport), cum să percepi senzația vântului în aripile tale (condiția de vultur nu poate fi atinsă fără concentrare asupra canalelor senzoriale potrivite). Mai interesant, apăruse și o metodă de analiza – găinograma, care depista 9 feluri de a fi găină, și în consecință 9 drumuri diferite spre a deveni vultur.
Aparuseră și niște tehnici, cum ar fi “Echilibrul Găinoemoțional” și “CFT” (chicken freedom technique), care te învățau ce se întampla dacă apeși pe niște puncte de pe cap și piept spunând “Iubesc și respect aripile mele” și anume că îți va trece frica de înălțime (principalul obstacol în drumul de dezvoltare spre condiția de vultur).
O găină mai întreprinzătoare decât celelalte puse la cale un sistem de multilevel marketing care consta într-un complex sistem de puncte care se obțineau vânzând cursuri și seminarii celorlate găini, argumentând că ridicarea în ierarhia sistemului era metoda cea mai sigură pentru a se apropria de starea de vultur. Cine frecventa un număr suficient de cursuri putea să devină “Găinocoach certificat” și îi ajuta pe ceilalți să meargă mai rapind pe drumul dezvoltării.

Nu e nevoie să spun că atunci când cineva, în lipsa totală a unor rezultate concrete, își exprima îndoielile asupra sensului pe care l-ar avea toată treaba asta, era imediat acuzat – din partea celor mai exaltați și convinși – că este stăpânit de credințe limintante și blocat de gândul negativ. Mai ales, i se repeta încontinuu: “Amintește-ți de fostul nostru tovarăș, care după o viață de găină a putut să zboare; pune angajament și credință și o să reușești și tu.”

Ultimele știri din coteț îmi confirmă că niște găini s-au îmbogățit, altele tot caută tehnica potrivită pentru a se ridica în zbor, și altele așteaptă venirea Marelui Găină care îi va scoate din condiția lor. Din câte am aflat, nimeni dintre ei nu s-a mai ridicat de la pământ mai mult decât niște zeci de centrimetri.

Poveste de Anthony de Mello și comentarii, mai mult sau mai puțin modificate în mediul online, după articolul Vulturi și găini apărut în revista HR

Cimitirul ciudat

Se povestește că într-o zi din vremuri demult apuse un om a trebuit să facă o călătorie într-o țară îndepărtată, aflată peste mări și țări. În drumul său a întâlnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai puțin asemănătoare. Și-a amintit pentru tot restul vieții de unul dintre acestea.

Era dimineața când a zărit în depărtare turnurile unei cetăți. Până să ajungă în apropierea ei se făcuse deja prânzul și cum în partea dreaptă a drumului se afla un cimitir îngrijit, cu pomi umbroși și flori frumos parfumate, omul s-a hotărât să facă un scurt popas.

Pășind către o bancă pe care o zărise în apropiere, omul a citit ceea ce era scris pe cruci… “A trăit șase ani, trei luni și patru zile”“A trăit unsprezece ani, două luni și cinci zile”“A trăit trei ani, patru luni și patru zile”“A trăit nouă ani, opt luni și două zile”

S-a întristat crezând că nimerise într-un cimitir pentru copii. Unul dintre locuitorii cetății l-a văzut și a întrebat:
-De ce ești atât de trist, ai pe cineva din familie îngropat aici? Mama, tatăl poate…?
-Cum s-ar putea una ca asta, doar văd că aici sunt îngropați numai copii!
-Nu… doar că, vezi… noi când ne naștem primim fiecare câte un carnețel. La început țin socoteala părinții pentru noi, apoi scriem singuri… de fiecare dată când ne-am bucurat și pentru cât timp… iar când unul dintre noi se duce, familia adună timpul pe care l-a petrecut bucurând-se… și asta este ceea ce vezi tu scris aici.
-Timpul pe care l-ați petrecut bucurându-vă…
-Da, pentru noi doar asta contează!

***

Mi-am amintit în timp ce postam această poveste de un film relativ nou ”In Time”.

Un film genial de altfel (prin mesajul salient), care ar trebui să ne pună pe gânduri: În ce măsură apreciem, gestionăm și valorificăm timpul pe care îl avem la dispoziție?

Chiar dacă în realitate timpul nu este o retribuție atent monitorizată de mecanisme externe, uităm adesea să-l privim ca atare și, în consecință, să ne bucurăm – trăindu-l. Pentru că așa cum subliniază pelicula mai sus amintită timpul este o resursă iar moartea, metaforic vorbind, intervine când renunțăm în a mai munci pentru a-l avea. Din păcate nu există stocuri pe care să le jefuim atunci când ne dăm seama că resursa personală de timp este pe cale de a fi epuizată dar putem oricând să deschidem un cont în propria ”bancă a timpului” în care să depunem cât mai des clipe de bucurie.

”… probabil că folosim jumătate din timpul nostru cu preocupări lipsite de importanță și cu gânduri inutile. Bogații și săracii au destule în comun – între care și faptul că toți sunt săraci la banca timpului. Oricât li s-ar prelungi viața toți au un stoc redus de timp de trăit. La banca timpului, suma din cont este întotdeauna foarte mică, chiar dacă trăim o sută de ani. Fiecare aniversare constituie un motiv să ne bucurăm, dar și să ne întrebăm: Ce capitol am scris în anul care a treecut? Ce prilejuri am folosit ca să aprofundez anumite relații? Mi-am alimentat visele sau am cultivat coșmaruri? Cum e calitatea vieții mele? Dacă am face această contabilitate, e sigur că am ieși datori…” spune Augusto Cury în lucrarea ”Minți sclipitoare, minți antrenate” și… cred că are dreptate.

Fereastra sufletului

O familie a primit de la o rudă în vârstă o casă într-un cartier foarte liniștit. Înainte de a se muta mama, tatăl și fiica lor mergeau câteva ore în fiecare zi pentru a scoate din casă lucrurile vechi, pentru a face curățenie și a pregati cât mai bine locuința.

În prima dimineață când au ajuns in casa fiica a observat, privind pe fereastră, o doamnă în vârstă care își întindea hainele abia spălate în balcon.

- Mamă, privește ce haine murdare întinde vecina noastră în balcon! Până și eu știu să spăl mai bine decât ea! Poate ar trebui să merg s-o învăț cum se face! Sau poate să-i spun ce săpun să folosească…

Mama a privit la doamna în vârstă care își intindea rufele, a privit apoi la fiica ei și n-a spus nici un cuvânt. Și așa, la fiecare două sau trei zile fiica repeta observațiile, în timp ce vecina își întindea rufele la soare. După vreo lună fiica a rămas surprinsă văzând că vecina sa întindea pe sârmă cearceafuri mult mai curate, așa că i-a spus mamei sale:

- Privește, a învățat să spele rufele, cu toate ca n-am avut timp să trec pe la ea să-i spun cum se face!
Mama s-a uitat zâmbind la ea și i-a răspuns:

- Nu, astăzi am reușit să vin ceva mai devreme decât tine și am spălat geamurile casei noastre!

Povestea lupilor

O bătrână Cherokee îi spune nepotului său despre o luptă care se dă în ea. Este o bătălie între 2 lupi.

Unul este rău: se înfurie, invidiază, regretă, lăcomeşte, e arogant, gelos, orgolios, minte, îşi plânge de milă, se simte inferior, vinovat, e plin de mânie…

Celălalt este bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, încrezător, optimist, plin de compasiune şi credinţă, recunoscător…

Nepotul se gândi pentru o clipă apoi întrebă:
“Şi cine va câştiga această bătălie?”

Bătrâna Cherokee i-a răspuns simplu:
“Cel pe care îl hrănesc.”

Teorie și practică în cunoașterea oamenilor

Un tânăr inteligent, însetat de cunoaştere şi înţelepciune studiase ştiinţa deducerii temperamentului din înfăţişarea exterioară. Studiile sale, care duraseră şase ani au avut loc în Egipt şi l-au costat multe sacrificii, departe de casă. Dar, în cele din urmă, îşi termină examenele cu rezultate excelente. Plin de mândrie şi de bucurie călători înapoi acasă. Se uita la toată lumea întâlnită pe drum cu ochii ştiinţei sale şi, pentru a-şi lărgi cunoaşterea, citea expresiile de pe faţa tuturor oamenilor pe care îi întâlnea.

Într-o zi întâlni un om a cărui faţă era marcată de şase calităţi: invidie, gelozie, lăcomie, pizmă, zgârcenie şi lipsă de consideraţie. „Dumnezeule, ce expresie monstruoasă! N-am mai văzut şi n-am mai auzit niciodată aşa ceva! Mi-aş putea verifica teoria aici.” În timp ce se gândea la asta, străinul se apropie cu o înfăţişare prietenoasă, binevoitoare şi modestă, spunând : „O, şeicule. E deja foarte târziu şi satul următor e departe. Coliba mea e mică şi întunecoasă. Dar te voi purta pe braţele mele. Ce onoare ar fi pentru mine dacă te-aş putea considera oaspetele meu pentru această seară. Şi ce fericit aş fi în prezenţa ta!”

Uimit de aceasta, călătorul gândi: „Ce uluitor! Ce diferenţă între vorbirea străinului şi îngrozitoarea expresie de pe chipul său!”

Acestă revelaţie îl înspăimântă foarte mult. Începu să se îndoiască de lucrurile pe care le învăţase în ultimii şase ani. Ca să fie mai sigur, acceptă invitaţia străinului. Omul îl servi pe învăţat cu ceai, cafea, suc de fructe, pastramă şi pipă. Îşi copleşi oaspetele cu blândeţe, atenţie, bunătate şi politeţe. Timp de trei zile şi trei nopţi gazda reuşi să îl ţină pe călătorul nostru acolo. În cele din urmă, învăţatul fu capabil să opună rezistenţă politeţii gazdei sale. Decise cu fermitate să îşi continue călătoria. Când veni vremea să plece, gazda îi înmână un plic şi spuse: „O, stăpâne, iată nota ta de plată!”

„Ce notă de plată?” întrebă surprins învăţatul.

La fel de repede cum îşi poate scoate cineva sabia din teacă, gazda îşi arătă dintr-o dată adevărata sa faţă. Îşi încreţi sprâncenele cu asprime şi strigă cu o voce mânioasă: „Ce nesimţire! Dar ce gândeai, când ai mâncat de toate aici? Ai crezut că este totul gratis?” Auzind aceste cuvinte, învăţatul îşi veni, brusc, în simţiri. Fără să spună un cuvânt, deschise scrisoarea. Acolo văzu că tot ce mâncase şi nu mâncase i se taxa de o sută de ori mai mult. Nu avea nici măcar jumătate din banii ce i se cereau. Forţat de împrejurări, coborî de pe calul său şi i-l dădu gazdei. Apoi îşi scoase hainele de călătorie şi porni pe jos.

Ca în extaz, se înclina la fiecare pas.
De departe, putea fi auzit spunând : „Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, mulţumescu-ţi ţie, Doamne. Cei şase ani de studiu n-au fost în van!”

(poveste terapeutică preluată din lucrarea „ Povești orientale ca instrumente în psihoterapie”, Nossrat Peseschkian)

Patul de lângă fereastră

Povestea următoare este despre doi bărbaţi grav bolnavi, imobilizaţi la pat, împărţind aceeaşi cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea aşezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziţionat în dreptul singurei ferestre din cameră. Celălalt bărbat era imobilizat în poziţie culcată şi îi era inaccesibilă ipotetica privelişte pe care o oferea unica fereastră.

Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Şi vorbeau la nesfarşit: despre soţiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar şi despre locurile în care îşi petreceau vacanţele. În fiecare dupa-amiază, cel căruia i se permitea să stea aşezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.

Bărbatul care nu putea privi pe fereastra ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria în amănunţime ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se largea şi căpăta substanţă datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulţime de raţe sălbatice şi lebede îşi găsiseră cămin în acel lac iar copiii se jucau lansând în apă barci în miniatură. Îndrăgostiţii se plimbau îmbrăţişaţi admirând florile în toate culorile curcubeului ce cresteau din belşug în parc. Copaci seculari mărgineau aleile iar pe cer se profilau clădirile oraşului ce se vedeau în depărtare.

Bolnavul de la fereastră povestea cu voce domoală şi cu detalii minuţios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de povestire închizând ochii şi imaginându-şi toate scenele. Într-o după-aminază călduţă omul de la fereastră poveşti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deşi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reuşea să îşi imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiţi şi maşinile decorate de sărbătoare.

Zilele treceau iar bărbatul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe şansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întampla afară, dar şi-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliştea. Începuse să işi antipatizeze colegul de cameră şi, în cele din urmă, ajunsese să-şi dorească cu disperare să fie el aşezat în locul aceluia.

Într-o dimineaţă, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastră murise liniştit în somn. Cu tristeţe, chemă asistenţii să ia trupul neînsufleţit.

Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care şi-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat şi se asigură că stă confortabil apoi îl lăsă singur. Încet şi cu mare greutate bolnavul nostru reuşi să se proptească într-un cot şi să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârşit se putea bucura nemijlocit de priveliştea de afară. Se căzni să se întoarcă şi privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera şi o întrebă: “Cum se face ca omul acela, colegul meu de camera, vedea un parc şi un lac şi îmi descria totul atat de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumuseţe şi dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?”.

Infirmiera îi răspunse surprinsă: “Vai! Nu ştiai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva”. Apoi adaugă tristă: “Poate voia doar să te încurajeze”.