Automutilare – scurtă introducere

Despre automutilare nu știam foarte multe lucruri acum câțiva ani când am întâlnit pentru prima dată cu o persoană care se tăia pe brațe în scopul detensionării. Am încercat atunci să accesez și să lecturez principalele lucrări pe tematica specifică, o primă observație fiind aceea că acestea practic nu existau… în limba română.

Automutilarea – concept studiat îndelung începând cu anii 70 și culminând în ultimii 15 ani cu publicarea a numeroase articole și lucrări de specialitate – prezintă încă unele neclarități pentru cercetătorii în domeniu.

Am surprins încă de la debutul documentării mele trei aspecte esențiale pentru înțelegerea acestui comportament complex, aspecte pe care le voi expune succint în ceea ce urmează:

1.Există o diferență semnificativă între modul în care este perceput comportamentul de automutilare la nivel internațional – în strânsă legătură cu cercetarea specifică în domeniu – și cel de pe plaiurile mioritice.
Subliniez în acest sens faptul că, în timp ce în America, în 2009 este propusă spre analiză introducerea ( în DSM V) a unei afecțiuni distincte ”non suicidal self injury” noi am rămas (încă) tributari miturilor specifice promovate la nivel media ( comportament întâlnit doar în rândul unor anumite categorii – de ex. cea a deținuților, act de teribilism, tentativă de a atrage atenția, tentativă de suicid etc… ) dar și perspectivei elementului patognomonic pentru tulburarea de personalitate borderline. Evoluția conceptului de autoagresiune de la simptom – criteriul numărul cinci pentru tulburarea de personalitate borderline la afecțiune independentă (propunere APA, www.dsm5.org.), marcată de cercetări în domeniu de peste 40 de ani rămâne astfel necunoscută; încă o dată asistăm la eliminarea & introducerea din DSM a unor afecțiuni psihice pe care nu le-am digerat dar pe care urmează să le utilizăm în practica de specialitate.

2.Un alt aspect important care trebuie notat este acela că atât la nivel internațional cât și în spațiul românesc există o confuzie generată de utilizarea diverșilor termeni pentru a desemna comportamentele autoagresive (confuzie subliniată în diferite ocazii de specialiștii care au revizuit cercetările în domeniu și au efectuat metaanalize).
Cel mai folosit este ”automutilare” ( utilizat în mediul clinic ); la nivel semantic acest termen indică însă un comportament autoagresiv cu consecințe grave, după cum surprinde și DEX ”a amputa (o parte a corpului), a schilodi; p. ext. a sluți, a desfigura”. Nu putem din această perspectivă, a severității leziunii provocate, să introducem în aceeași categorie, a automutilării, rana superficială provocată de tăiatul cu un obiect ascuțit sau arsura provocată cu țigara și amputarea urechii.

În mediul penitenciar este utilizat termenul de autoagresiune care pare a avea o capacitate mai bună, la nivel semantic, de a cuprinde o gamă variată de comportamente. Sinonime pentru termenul de autoagresiune par a fi autovătămare și autorănire.

Utilizînd criteriul eficienței semantice se poate observa cu ușurință că termenul de automutilare pare să excludă autoagresiunile superficiale sau moderate pe când termeni ca autoagresiune, autovătămare, autorănire pot include atât automutilarea cât și autoagresiunea superficială sau moderată.
Pentru a exclude alte ambiguități putem păstra același termen, autoagresiune/autovătămare/ autorănire, chiar dacă avem de-a face cu o severitate a daunei fizice, definind automutilarea ca fiind o autoagresiune/autovătămare/autorănire majoră.

Această diferențiere este vizibilă și în literaratura de specialitate internațională unde sunt folosite în ultima perioadă concepte precum: ”self-harm”, ”self-injury”, ”deliberate self-harm”, ”non-suicidal self-injury” ”self-abuse”, ”self-damage” etc… și mai puțin cel de ”self-mutylating”.

3.Comportamentul de autorănire (!) nu este exclusiv prezent la specia umană – comportamentul de autorănire la mamifere este unul acertat, deși un fenomen nu foarte cunoscut în condițiile în care cercetările de laborator sau în grădini zoologice ar putea contribui la o mai bună cunoaștere și înțelegere a aceluiași fenomen la om. La animale, comportamentul de autorănire poate fi prezent în diverse forme: de la autorănire moderată (de exemplu puricat excesiv) la muşcături grave. Puricatul excesiv poate duce la apariţia unor chelii sau zone cu păr sau pene rupte. La unele specii de maimuțe comportamentul de autovătamare este întâlnit în condiții de izolare; se știe deasemenea că anumite păsări, în condiții de captivitate, își smulg penele.

Prozac Generation, Elisabeth Wurtzel

În 1996 apare „Prozac Generation” – roman autobiografic în care Elizabeth Wurtzel descrie experiențe traumatizante din copilărie/adolescență precum și modalitățile disfuncționale de a le depăși. În 2001 romanul este ecranizat.

De ce această referire la un scriitor care nici măcar nu a fost tradus în România?( filmul este accesibil online )

Unul dintre motive este acela că, pe parcursul intervenției psihoterapeutice, apare între personajul principal și specialist următorul schimb de replici:

LIZZIE: mă tot gândesc… dacă aș putea să fiu un om normal, dacă aș putea să mă dau jos din pat dimineața, totul ar fi ok…
DR. : Cum crezi tu că este normal?
LIZZIE: Cei mai mulți se taie singuri, își pun un bandaj și merg înainte…
DR.: Tu ce faci?
LIZZIE: Eu sângerez…
DR.: Deci tu crezi că a fi normal înseamnă să te rănești, să-ți pui un bandaj și să-ți continui viața?
LIZZIE: Nu asta înseamnă să funcționezi?
(fragment reprodus din filmul bazat pe romanul Prozac Generation)

Dialogul surprinde naturalețea cu care Lizzie reflectă, chiar dacă într-o manieră subiectivă și perturbată de problemele psiho-comportamentale, un aspect al existenței personale: autoagresiunea ca modalitate de a face față suferinței percepute ca fiind insuportabilă, suferință care te invadează, te copleșește în momente dificile.

***

Câți dintre noi nu suntem cuprinși de fiori doar când ne gândim la o simplă prelevare de sânge în contextul necesității efectuării unor analize și privim instinctiv în altă direcție atunci când asistenta face acest lucru?
Alții nici măcar nu pot rezista procedurii, amețesc sau chiar își pierd conștiința pentru câteva momente… poate de aceea pare paradoxal și dificil de înțeles acest demers – de a diminua o suferință (psihică) cauzându-ți o alta (fizică).

Pentru unii însă este acest fenomen (autoagresiunea în scopul detensionării, eliberării de durere) este normal – și mai mult decât atât, este un mecanism de coping aparent funcțional.