Italo Svevo, Conștiința lui Zeno

Am cumpărat ”Conștiința lui Zeno” deoarece îmi amintisem că îi plăcuse lui Eliade. Și pentru că avea un preț care îmi permitea să-mi satisfac curiozitatea literară fără regrete financiare.

***

Îmi place Zeno.

Pentru că nu se ascunde, pentru că nu neagă, pentru că intră în forul său interior și are curajul de a privi și împărtăși ceea ce vede. Pentru că acceptă rateurile rațiunii și nu se pierde în labirintul mecanismelor defensive. Pentru că are curajul de a râde de sine și de a se supune oprobiului public.

Nu a avut viața perfectă, nu a promovat conduite dezirabile, a acționat impulsiv adesea și nu întotdeauna aprob conduita personajului Zeno. Admir însă observatorul Zeno, capacitățile sale de introspecție și autoexplorare.

Îmi place Zeno pentru că ne aduce în față o realitate crudă: ne propunem scopuri, obiective pe termen lung și scurt, facem planuri – bifăm în agenda personală, ne autoconvingem în legătură cu raționalitatea și lejeritatea aplicării propriilor decizii dar… vine clipa adevărului, în care trebuie să acționăm și totul dispare subit… hotărăște pulsiunea. Apare atunci confuzia/dezechilibrul: Ce s-a întâmplat? Unde e rațiunea, logica, funcționalitatea, obiectivul, ordinea, planul, rigoarea, ceea ce am crezut că suntem, ceea ce am crezut că putem face?

Îmi place Zeno pentru că ne provoacă să căutăm un răspuns.

Oare cine suntem?

Sursă foto: Wikipedia

Trecuți prin povestea mea de viață

Există o teorie care susține că în viaţă suntem influenţaţi de trei tipuri de strămoşi: de sânge/familie, spirituali şi ai locului în care suntem într-un anumit moment dat (http://www.firdepir.ro/2011/10/vindecarea-trecutului-stramosii/).

Și-mi zboară gândul, inevitabil, la o persoană extraordinară din suita strămoșilor de sânge – bunicul.

Bunicul a luptat în al II-lea Război Mondial pentru că voia o țară liberă. Era sărac și faptul că Statul l-a împroprietărit mai târziu cu câteva hectare a însemnat foarte mult pentru el. A iubit și respectat pământul: era o rușine să-l lase necultivat iar de vândut nici nu se punea problema. Avea un ritual săptămânal – duminica, seara, când se lăsa răcoarea își lua bastonul și mergea… la pământ.

Bunicul nu avea Net sau Cablu dar observa natura – ceasul lui era Soarele și își nota, în fiecare an, într-un carnețel: prima promoroacă, prima ninsoare, ziua în care semăna diverse legume, ziua în care încolțea grâul pe ogor.

Bunicul știa să spună povești: despre vornicei și cai împodobiți mergând la pețit viitoarele mirese, despre luptele de pe front și drumul lung spre casă, despre troienile înalte pănă la uluc, despre cum s-a îndrăgostit de bunica. Și tot el mi-a citit, seri în șir, povestea preferată: Bălăioara.

Bunicul știa să se joace și făcea un lucru magic: reușea să prindă fluturi.

Bunicul meu era un înțelept deși nu citise biblioteci întregi și avea doar 7 clase. Credea că ceea ce contează, înainte de toate, este să fii OM. Nu se certa niciodată ci doar se supăra cu Badea Gheorghe, uneori, cînd discutau despre politică.

A luptat în război, a trecut printr-o criză economică și câteva colectivizări, a ridicat o casă, a crescut 8 copiii dar nu a vorbit niciodată despre stres sau depresie. Nu avea liceu, facultate, master sau doctorat dar se adresa cu dumneata oricui. Nu a iubit banul, opulența ci simplitatea și decența.

Bunicul meu avea un suflet mare, în care încăpea tot Universul.
Iar povestea mea de viață este mai frumoasă pentru că am avut norocul de a-l întâlni.

***

Am scris aceste rânduri despre bunicul – nu pentru că e al meu ci pentru că reprezintă, cred, o generație de țărani care a trăit și murit cu demnitate, o generație de strămoși de-ai noștri, ai tuturor, peste care se așterne praful și uitarea…

Despre lucrurile mărunte…

Citeam zilele trecute ceea ce afirma Andreea Marin despre snobi și gândeam la rândul meu: ”Oare câți dintre noi (mai) conștientizează importanța lucrurilor simple?”

Câți dintre noi accesează acele momente unice din copilărie în care ne regăseam plini de uimire și admirație în fața unor fenomene magice: dansul fulgilor de nea în lumina felinarelor; alergatul după fluturi; întrecerile cu bărcuțe lansate pe pârâu; observarea norilor și a transformării lor în monștri și… exemplele ar putea continua la infinit.

Ne lamentăm mereu în legătură cu problemele cotidiene dar ignorăm resurse personale inestimabile și aruncăm în colțul obscur al uitării amintirile frumoase a căror evocare constituie un important factor protector împotriva stresului.

Alergăm după bogăția materială și uităm de cea spirituală, (ne) plângem atunci când ne trezim cu sufletul sărac și gol, ignorând faptul că obținem în final ceea ce am căutat și valorificat – efemeritatea achizițiilor materiale.

Ar mai fi multe de spus dar prefer să mă opresc aici și… vă propun să citiți o poveste frumoasă despre doi oameni și două stiluri de gândire diferite… și de ce nu – să evocați amintiri frumoase din trecut. Mult spor!

***

Un om de afaceri american stătea lângă chei, într-un mic sat mexican de coastă când un pescar își trage barca la mal. În barcă erau câțiva pești frumoși. Americanul îl felicită pentru peștele prins și îl întrebă cât timp i-a luat să-l pescuiască.
- Foarte puțin, a răspuns mexicanul.
- De ce nu stai mai mult pe mare să prinzi mai mult pește? a întrebat atunci americanul.
- Mi-ajunge să-mi întrețin familia, i-a raspuns pescarul.
- Și ce faci în restul timpului? a vrut să știe omul de afaceri.
- Dorm până târziu, pescuiesc puțin, mă joc cu copiii, îmi fac siesta împreună cu nevastă-mea, în fiecare seară mă plimb prin sat, beau un pahar de vin și cânt la chitară cu prietenii. Domnule, am o viață plină și sunt foarte ocupat, a încheiat pescarul.
- Uite, îl ia peste picior americanul, am studiat Economia la Harvard și te pot ajuta. Ar trebui să pescuiești mai mult și cu banii pe care-i câștigi în plus să-ți cumperi o barcă mai mare. Cu ceea ce câștigi de pe urma bărcii mai mari îți poți cumpăra câteva bărci și mai târziu chiar o flotă de pescuit. În loc să vinzi peștele prin intermediari, îl poți vinde direct la o fabrică, iar mai tarziu îți poți cumpăra propria fabrică de prelucrare a peștelui. Ai putea astfel controla produsul, procesarea și distribuția. Va trebui să pleci din sat, să te muți în Mexico City, apoi la Los Angeles și, mai târziu, la New York, de unde îți vei conduce afacerea tot mai înfloritoare.
- Și cât va dura să fac toate astea, senor? întrebă pescarul.
- Vreo 15-20 ani, răspunde americanul.
- Și apoi?
- Apoi vine partea cea mai bună, râse americanul. Îți vinzi afacerea și devii foarte bogat!… ai lua câteva milioane.
- Milioane, senor? se miră pescarul. Și după asta?
- După asta te retragi din afaceri, te muți într-un sătuc de pescari pe malul oceanului și te scoli târziu, pescuiești puțin, te joci cu copiii, îți faci siesta împreună cu soția, te plimbi seara prin sat, bei un pahar de vin cu prietenii, cântați la chitară…

Povestea celor trei porți – Invitație la autoexplorare

Un rege avea un fiu deștept și curajos. Ca să îl pregătească pentru a înfrunta viața, îl trimise la un batrân înțelept.
- Luminează-mă! Ce trebuie să știu în viață?
- Vorbele mele se vor pierde precum urmele pașilor tăi pe nisip, dar o să-ți dau totuși câteva sfaturi. În drumul tău prin viață vei întâlni trei porți. Citește ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorință mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăiești din nou și din nou ceea ce încerci să eviți. Nu pot să îți spun mai mult. Tu singur trebuie să treci prin asta, cu inima și cu trupul. Acum du-te! Urmează drumul acesta din fața ta.

Batrânul înțelept dispăru și tânărul porni pe drumul vieții. Nu după mult timp, se găsi în fața unei porți mari, pe care se putea citi: SCHIMBĂ LUMEA!
Asta era și intenția mea, gândi prințul, căci chiar dacă sunt lucruri care îmi plac pe această lume, altele nu-mi convin deloc.

Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea și vigoarea îl impinseră să se confrunte cu lumea, sa întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea dupa dorința sa. El găsi plăcerea și beția cuceritorului, dar nu și alinarea inimii. Reuși să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară.

Anii trecură. Într-o zi îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept, care îl întrebă:
- Ce ai învățat tu pe acest drum?
- Am învățat să deosebesc ceea ce e în puterea mea de ceea ce îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.
- Bine, spuse batrânul. Utilizează-ți forțele pentru ceea ce stă în puterea ta și uită ceea ce-ți scapă printre degete. Și dispăru.

Puțin după această întâlnire, prințul se găsi în fața celei de-a doua porți, pe care stătea scris: SCHIMBĂ-I PE CEILALȚI!
Asta era și intenția mea, gândi el. Ceilalți sunt sursă de plăcere, bucurii și satisfacții, dar și de durere, necazuri și frustrări. El se ridică deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul său. Încercă să le patrundă în caracter și să le extirpe defectele. Aceasta fu a doua luptă.

Într-o zi, pe când medita asupra utilității tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalți, îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept, care-l întrebă:
- Ce ai învațat tu, deci, pe acest drum?
- Am învățat că nu ceilalți sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacțiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine prind rădăcină toate aceste lucruri.
- Ai dreptate, spuse batrânul. Prin ceea ce trezesc ceilalți în tine, ei te descoperă în fața ta. Fii recunoscător celor care fac sa vibreze în tine bucuria și plăcerea, dar și celor care fac să se nască în tine suferința sau frustrarea, căci prin ei viața îți arată ce mai ai încă de învățat și calea pe care trebuie să o urmezi.

Nu după multă vreme, prințul ajunse în fața unei porți pe care scria: SCHIMBĂ-TE PE TINE ÎNSUȚI!
Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de facut, își spuse el și începu lupta cu el însuși. Căută să patrundă în interiorul său, să-și combată imperfecțiunile, să-și înlăture defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea, tot ce nu corespundea idealului său.

Dupa cățiva ani de luptă cu el însuși, după ce cunoscu câteva succese, dar și eșecuri și rezistențe, prințul îl întâlni iarăși pe bătrânul înțelept, care-l întrebă:
- Ce ai învățat tu pe acest drum?
- Am învățat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar și altele care ne rezistă și pe care nu le putem învinge.
- Așa este, spuse bătrânul.
- Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toți și chiar împotriva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunț, să mă dau bătut și să mă resemnez.
- Asta va fi ultima ta lecție, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te și privește drumul parcurs, răspunse bătrânul și apoi dispăru.

Privind înapoi, prințul văzu în depărtare spatele celei de-a treia porți pe care stătea scris: ACCEPTĂ-TE PE TINE ÎNSUȚI!
Prințul se miră ca n-a văzut cele scrise atunci când a pătruns prima dată prin acea poartă. În luptă devenim orbi, își spuse el. Și mai văzu zăcând pe jos, peste tot în jurul lui, tot ce a respins și învins în lupta cu el însuși: defectele, umbrele, frica, limitele sale. Le recunoscu pe toate și învăță să le accepte și să le iubească. Învăță să se iubească pe el însuși, fără să se mai compare, să se judece, să se învinovățească.

Îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept, care-l întrebă:
- Ce-ai învățat în plus pe acest drum?
- Am învățat că urând sau detestând o parte din mine înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Am învățat să mă accept în totalitate, necondiționat.
- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie să îl uiți în viață, acum poți merge mai departe.

Printul zări în depărtare cea de-a doua poartă, pe spatele căreia scria: ACCEPTĂ-I PE CEILALȚI!
Și în jurul lui recunoscu toate personele pe care le-a întâlnit în viața sa, pe cei pe care i-a iubit și pe cei pe care i-a urât, pe cei pe care i-a ajutat și pe cei pe care i-a înfruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil să le vada imperfecțiunile, defectele, lucrurile care altădată îl deranjau enorm și împotriva cărora luptase.

Bătrânul înțelept apăru din nou și îl intrebă:
- Ce-ai învățat mai mult decat prima dată pe acest drum?
- Am învățat ca fiind în acord cu mine însumi nu mai am nimic de reproșat celorlalți și nici nu mă mai tem de ei. Am învățat să îi accept și să-i iubesc așa cum sunt.
- Bine, acesta este cel de-al doilea lucru pe care trebuie să îl ții minte. Continuă drumul.

Prințul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în urmă, și văzu ceea ce era scris pe spatele ei: ACCEPTĂ LUMEA!
Privi în jurul său și recunoscu acea lume pe care a dorit să o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina și de frumusețea tuturor lucrurilor, de perfecțiunea lor.

Era totuși aceeași lume de altă dată. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi batrânul, care-l întrebă:
- Ce ai învățat pe drumul asta?
- Acum am învățat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd pe mine în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată; când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Ea există. Atât. Nu lumea mă necăjea, ci starea mea de spirit și grijile pe care mi le faceam. Am învățat să o accept fară să o judec, fară nicio condiție.
- Acesta este cel de-al treilea lucru important pe care nu trebuie să-l uiți. Acum ești împăcat cu tine, cu ceilalți și cu lumea! Ești pregătit să pornești spre ultima încercare: trecerea de la liniștea împlinirii, la împlinirea liniștii, spuse el și dispăru pentru totdeauna.

***

Acum mulți ani am întâlnit, într-o călătorie, o persoană minunată care își propunea să schimbe lumea, mai precis să distrugă o mare parte din “forțele răului”. Avea un idol care îl inspirase încă din copilărie (un unchi), o mantie magică să-l apere și… spunea o poveste extraordinară despre o lume în care nu existau balauri, zmei, scorpii… Au trecut ani de atunci dar lecturând povestea de mai sus m-am gândit: “Ce final a avut oare basmul “prințului” pe care l-am întâlnit?… Trăiește fericit într-un regat fără forțe malefice, e undeva rănit și fără vise sau a acceptat conviețuirea cu ‘forțele răului‘?”. (îmi doresc să fie valabilă prima variantă…)

Dar tu… TU ai o poveste?… îți propun cîteva minute de reflecție și…
Ce spui, accepți provocarea? Dacă da, ai putea începe chiar acum să scrii propria poveste! Cât ai reușit să schimbi sau să accepți din tine însuți? Porți în suflet eșecurile, frustrările, piedicile…? Lumea ta e populată de zâne sau de vrăjitoare? Te absoarbe răul din jur sau reușești să îl ignori? Ai reușit să îi schimbi pe ceilalți sau te-au schimbat ei pe tine? Te-ai gândit vreodată de ce ești o ființă specială, de ce ești TU? Reușești să ai o perspectivă de ansamblu a lucrurilor și să îți urmărești obiectivele sau ești distras de amănunte? Ai renunțat la visele tale? Îți cunoști defectele și calitățile? Ești conștient de impactul acestora asupra propriei povești de viață?